“simţ enorm şi văd monstruos”

Gianny de Viena

2011-05-07T14:24:00.004+03:00

Există! Şi e român.

Am aşteptat atât până să-i divulg existenţa pentru că nu eram sigură cine este el. Este oare băiatul în trening venit la muncă la negru? Este oare cel cu ceasul de aur care organizează alba-neagra în mijlocul străzii, la Schwedenplatz? Sau să fie cel tuciuriu care mi-a furat portofelul? Ba chiar l-am luat în considerare şi pe Türkan, acest Gianny „austriac” (blugi decoloraţi, ştras în ureche, freză gelată tip gărduleţ/deluşor, avea potenţial!). Ei bine, niciunul dintre ei. Pe Gianny de Viena l-am descoperit chiar în seara asta, e proaspăt scos din cuptor. Unde? La un concert Şuie Paparude. Da, aici, în Viena.

Offtopic, ca să înţelegeţi, Şuie au avut un concert în Cafe Leopold din Viena, de altfel o locaţie foarte trendy, fix în centrul cultural al oraşului. Având în vedere că sunt fan, aş fi mers oricum, dar motivaţia a fost cu atât mai mare cu cât am câştigat o invitaţie moca la un concurs de pe site-ul locaţiei (dacă introducerea numelui şi a adresei de mail se poate numi concurs). M-am aşteptat să fie mulţi români, era şi normal, chiar şi eu am simţit mândria vag patriotică de a putea cânta în limba mea într-un oraş străin. Dar cumva mă aşteptam la o calitate o oamenilor cel puţin egală cu cea a publicului românesc de la un concert obişnuit Şuie. Nu mă aşteptam ca prima sintagmă pe care o aud la intrare să fie „Ce-aş băga o şaorma , frăţică!’’. De asemenea, mă aşteptam să înceapă concertul târziu, pe oră românească. Nu mă aşteptam să vină fară unul din soliştii principali (Bean). Şi nu mă aşteptam să aibă atât de puţin respect încât să vorbească doar română cu publicul. Pe de altă parte, având în vedere că sus numitul public era alcătuit 99% din români, pot să-i înţeleg. Nu că se vedea (doar) după feţe, dar era scandal, erau urlete şi înjurături, era înghesuială tip ”survival of the fittest’’ (primeşti cot, dai cot mai departe, te împinge, împingi mai departe; doar cu atotputernica fată cu tocuri nu-ţi merge: te calcă, e imună la tălpi joase). La sfârşit, însă, Dobrică a spus ceva ce mi-a atras atenţia: „Mulţumim tuturor studenţilor români de aici, multă baftă”. Şi atunci mi-am dat seama.

Deci, cine este de fapt Gianny de Viena? Acum, după concert, maltratată de coate şi cu degetele de la picioare perforate de tocuri cui zbânţuitoare, cu durere şi amărăciune în suflet vă spun: Gianny de la Viena este un student. Un tânăr al cărui părinţi au considerat că o Particulară nu e destul de bună pentru fiul lor; ca nu mai e de ajuns să „faci o facultate, să ai şi tu o diplomă’’. Nu. Acum trebuie să „faci o facultate în străinătate, să ai şi tu o diplomă din străinătate’’. Şi iată-l pe tânărul Gianny aterizat din faţa blocului direct la Viena. Nu mă înţelegeţi greşit, acest Gianny îi este totuşi superior celui românesc, merge (să zicem) zilnic la facultate, poate mai şi înţelege ceva şi ştie şi două-trei boabe de germană. Daca însă luăm valoarea lui relativă la mediul în care se află – Austria, Viena – el rămâne totuşi un Gianny. Poate a schimbat treningul pe o pereche de blugi, poate nu are tricoul cu Gigolo Italiano. Dar este cel care urlă, care vrea să fie în centrul atenţiei urcându-se pe scenă în faţa trupei, care strecoară şî câteva sloganuri despre Steaua, care trece prin mulţime despărţind-o ca Moise marea. Pentru că el e şmecher şi lumea trebuie să ştie asta. Păi ce, Gianny e un nimeni în oraşul ăsta european?

''Mireasa lui Satana'' sau Cea cu Materialitate Îndoielnică

2011-01-06T02:24:00.004+02:00

De când m-am mutat pe meleaguri fără câini pe străzi şi cu opera a mai şmecheră din Europa, se vede treaba că mi-au lenevit poftele literare. Dar dacă ar fi să introduc, puţin câte puţin, viaţa mea „de dincolo”, aş începe cu persoana din viaţa mea care e cel mai puţin în viaţa mea (şi bine face).

Ea este colega mea de apartament. E totuşi cam mult spus, având în vedere situaţia socială absolut nefericită în care ne găsim: împărţim trei lucruri mari şi late. O baie (esenţial), o chiuvetă pe care îşi depozitează straturi peste straturi de vase nespălate şi un frigider în care, deşi are compartimentul cel mai mare, ţine în permanenţă doar o cutie de margarină şi o sticlă de ulei (cu toate că, acum vreo două săptămâni, recunosc că i-am găsit şi o cutie de lapte expirat de două luni).

Să-i spunem J. (spre marea mea ruşine, oricum nu mai ţin minte cum se numeşte cu adevărat, dar orice începe cu J pare a i se potrivi). Prima conversaţie cu ea îmi dezvăluie e mai tânără decât mine, zâmbeşte mult şi studiază ceva al cărui echivalent în română nu-l cunosc (şi probabil nu există). A două conversaţie, mult mai scurtă, îmi dezvăluie că este de acord să împărţim detergentul de vase. La a treia conversaţie îmi propusesem să merg atât de departe încât să o întreb dacă putem împărţi şi hârtia igienică (în definitiv, ne cunoşteam de două conversaţii). Această ocazie, însă, nu s-a mai ivit, pentru că de atunci drumurile noastre s-au mai intersectat doar dupa ceva vreme, când deja îmi cumpărasem propria-mi hârtie igienică, ce nu şi-a mai găsit loc decât pe calorifer (suportul fiind de mult ocupat). Şi oricum, la această a treia întâlnire, şi salutul pe care ni l-am spus a fost grăbit, ea fiind proaspăt ieşită din duş şi gătită doar în prosoape.

De atunci, pactul nostru tacit se pare că stipulează că niciuna dintre părţi nu va ieşi pe hol sau nu va accesa baia (indiferent de cât de stringente îi sunt nevoile) dacă cealaltă parte are activitate în minusculul spaţiu comun. Se va aştepta până la calmarea apelor, pentru evitarea oricărei întâlniri neplăcute pentru ambele părţi. De aceea, de multe ori mi-am pus problema materialităţii ei. Auzind doar zgomote, uşi închise, foşnete, rareori voci, e greu să nu te întrebi: oare există cu adevărat sau e doar un spirit dezordonat care posedă foarte multe prosoape în baie?

În mod ciudat, însă, aflu mereu câteva detalii despre acest spirit. Ştiu, de exemplu, că posedă o minunată pereche de cizme înalte de piele, cu talpă de metal (Kiss style) şi ascultă foarte mult brutal death metal, grindcore şi în general chestii satanice şi pletoase. De unde şi porecla inspirată pe care o prietenă i-a dat-o , Mireasa lui Satana. De asemenea, ştiu că are şi un partener ce o vizitează din când în când, judecând după gelul de duş bărbătesc de la baie şi periuţa de dinţi în plus. Ce mai ştiu, şi mă fascinează, este că are modalităţi ingenioase de a se debarasa de gunoi. La început am fost indignată că nu duce niciodată gunoiul din baie sau pe cel din bucătărie (ca s-o numesc aşa, cu generozitate), dar apoi am înţeles de ce. Pentru că ea nu produce gunoi. Sau îl depozitează pe tot în camera ei. Sau, prin minune, îl face să dispară. Altfel nu îmi explic cum tot gunoiul produs în cele două spaţii comune este doar al meu şi creşte doar sub încărcătura propriilor mele deşeuri.

Dar înainte să plec din „apartament’’ pentru a veni acasă de sărbători, m-am gândit să leg iarăşi puntea. Trebuie să iau legătura cu Spiritul. I-am lăsat un bilet scris cu grijă pe frigider, într-o germană impecabilă, în care i-am urat toate cele de sărbători. Şi am adăugat un smiley face. Şi o floare.

Să vedem ce iese după vacanţă.

Adieu! (sau Alltogether Now part II)

2010-09-20T15:43:00.002+03:00

Mai am trei zile de lucru la librăria care mi-a fost profesoară de relaţii cu clienţii, frigider atât vara cât şi iarna, loc de citit pâna la epuizare şi de vizite-surpriză ale prietenilor (cărora le mulţumesc pentru drum şi pentru că mi-au adus cafea de la Gregory’s, sandwichuri şi salate de la Mega Image). Dar mai ales loc de discuţie cu, şi auzit poveşti de la, oameni de toate felurile.

Sunt oameni care au avut un anumit farmec şi pe care n-am să-i uit prea curând. Doamna Z., cea cu romanele siropoase, câte 20-30 pe comandă, care abia intrau într-o cutie. Îi era teamă să-şi parcheze maşina în faţa librăriei, ştiind că este interzis, aşa că de fiecare dată suna înainte să ajungă, rugându-mă să-i aduc cutia la maşină. “Ajung în 5 minute, mersi, te pup!” Domnul G., cel pornit împotriva americanilor. Prima oară când a venit mi-a adus o ciocolată, de 1 martie, “în loc de mărţişor”, şi mi-a povestit viaţa lui de colonel pe vremea lui Ceauşescu şi cum îi plimba pe americani prin Bucureşti. Un domn anonim, probabil pictor, cu care am discutat despre albumul de Vermeer pe care îl avem la vânzare (şi care, probabil, nu va fi cumpărat niciodată, având în vedere că, redus, costă 400 lei). Mi-a explicat câteva tehnici de pictură şi mi-a spus povestea unora dintre tablourile pictorului flamand. Călugăriţa, îmbrăcată în negru din cap până în picioare şi cu batic pe cap, ce îşi căuta cărţi de Windows 7. Doamna C., cea care şi-a cumpărat, probabil, toate cărţile care există pe piaţă despre metode de croşetat. Domnul O., cel cu multe cărţi cumpărate fără ştirea soţiei (la o comandă mai veche, în agendă, în dreptul numelui lui, era observaţia: “a nu fi sunat acasă, vine el la librărie, nu vrea să ştie soţia cât cheltuie pe cărţi!”). M. V., cel căruia i-am făcut prima factură din viaţa mea, bineînţeles, greşit. Ulterior şi-a comandat câteva cărţi şi o dată a fugit din mijlocul susţinerii unui examen de licenţă (era în comisie!), pentru a veni să le ia de la librărie. My personal favourite, A. A., cel cu multe cărţi despre triburi, dar şi despre cum să fii un gentleman, atât în viaţa de zi cu zi, cât şi la masă. Într-o zi nu a plecat imediat după ce şi-a luat cărţile, ci m-a întrebat una-alta, ajungând să avem o conversaţie cvasi-prietenească. Mai târziu s-a reprofilat pe cărţi despre misticism şi nu am mai purtat conversaţii, dar tot avea un farmec al lui. Şi tot aici, nu-l pot uita pe C., cel care a intrat, m-a salutat, m-a invitat la o cafea, apoi a făcut comanda şi a plecat. I-am amânat cafeaua pentru ziua în care va veni să-şi ia cartea, dar nu m-a mai invitat a doua oară (băieţi, nu faceţi asta, o groază de fete vorbesc serios când spun “data viitoare”!)

Mai sunt, bineînţeles, şi cei care mi-au mâncat câte puţin din suflet de fiecare dată când s-au arătat în faţa mea. Domnul T., singurul client care m-a stârnit atât de tare încât, la replica lui “în străinătate oamenii sunt altfel, domnişoară, nu ca dumneavoastră!”, eu am îndrăznit să-i replic “nu vă faceţi iluzii, nu sunt nici ca dumneavoastră!” Mi-a dat cele mai puternice palpitaţii din viaţa mea, laolată cu nişte senzaţii de sufocare şi altele din categoria cardio-respiratorii. De asemenea, domnul F., corporatistul acru şi plin de el, care m-a ameninţat în fel şi chip dacă nu-i vin cărţile repede şi dacă nu-i dăm discount la ele.

Aşa că, pe lângă bucuria de a nu mai trebui să mă trezesc dimineaţa (cel puţin două săptămâni, până la începerea facultăţii), de a nu mai trebui să suport diverse glumiţe şi bancuri libidinoase de la mai-marele libăriei, de a nu mai sta pe scaun 5 sau 9 ore pe zi, de a nu mai audia zilnic playlistul Kiss Fm, (pre)simt un dor difuz de oamenii care s-au perindat pe-aici în tot anul în care am lucrat la librărie.

Normalitate & co.

2010-08-26T11:23:00.004+03:00

Din seria “e frumoasă, păcat că e populată”, am citit mai demult undeva cum că ţara noastră are o singură problemă: nu e normală. Adică lipsurile noastre toate se rezumă doar la lipsa de normalitate.

De exemplu, fiind în vizită în Atena săptămâna trecută, stăteam de vorbă cu nişte prieteni greci, la un frappe, pe malul mării. Acum, ştim cu toţii că nici grecii nu o duc bine, dar din conversaţia asta am dedus eu importanţa prezenţei normalităţii sau, mai bine spus, importanţa absenţei ei pe meleagurile noastre. S-au amuzat teribil când le-am spus că în parlamentul european ne reprezintă un ex-cioban, un nebun şi o piţipoancă, fiică de preşedinte. Au fost intrigaţi când i-am întrebat dacă ei au cultul fătucilor devenite vedete doar datorită silicoanelor, sau cultul perindării la TV a acestor silicoane, însoţite doar de curea pe post de fustiţă. Nici la menţionarea reality show-urilor (mai mult sau mai puţin regizate) cu urlete şi tigăi zburătoare, cu păruieli şi beep-uri cât cuprinde nu au dat semne de empatie. Ba chiar la un moment dat, ajungând să le spun că Nuţi a dus pantofi cu toc sinistraţilor dintr-o comună afectată de inundaţii, a început să mă cuprindă cumva ruşinea şi m-am hotărât să-i las pe ei să-mi povestească cum merg treburile in stil grecesc.

S-au plâns puţin de politică (dar ştim cu toţii că politica nu e normală pe plan mondial, şi nu mai e demult ceea ce ar trebui să fie) iar apoi mi-au explicat principiul halara: “te relaxezi, bei o cafea, iei o pauză, viaţa e frumoasă şi totul o să fie bine”. Ce frumos! Şi să nu-mi spuneţi că din cauza asta le merge prost acum, în criză; pentru că şi noi suntem tot pe-acolo şi principiul nostru al vieţii permanent gri (sau reverse-halara) nu ne-a ajutat cu nimic. Mai bine săraci şi fericiţi.

Să-mi sară naţionaliştii în cap, dar ţara asta îmi pare ca o greşeală la jocul acela de copii în care trebuie să introduci piese în formele corespunzătoare. E ca un cub pe care un copil a incercat să-l introducă într-o formă cilindrică şi, văzând că nu se potriveşte, l-a lăsat acolo. E strâmbă.

Să-l ajutăm pe Gianny!

2010-07-15T16:09:00.004+03:00

Gianny e bolnav. Câţiva membri din gaşca lui de jmekeri cu care clatină tramvaiele în drum spre stadion şi bate suporterii echipelor adverse după meciuri sunt îngrijoraţi: se pare că tânărul n-a urmărit campionatul mondial, n-a mâncat shaorma de o lună şi în ultimul timp a refuzat să iasă cu băieţii în faţa blocului la seminţe şi bere la 2 litri. Ce se petrece?

Un prieten apropiat al lui Gianny, acum marginalizat însă de gaşca din cartier pentru ca a fost singurul din grupul lui şcolar care a luat bacul, a stat de curând de vorbă cu tânărul. A., spus şi Killeru’, i-a făcut o vizită la domiciliu lui Gianny şi ne-a mărturisit că acesta este într-o stare jalnică: stă mai toată ziua în pat, uneori citeşte (cărţi!) şi ascultă muzică uşoară. “Nu mai bagă cedeurile cu Copilu dă Aur şi nici pă alea cu Guţă. Am venit cu cel mai nou şi cel mai adevărat album dă manele, pă sistem, "Vrea gagica mea la mare"…Nici nu s-a uitat la iel. Acu ascultă Radio Romantic şi zice că cică gata, vrea să se bage la învăţat, la astea, să ia şi iel bacu la anu. Io i-am zis că e mare belea asta, că uite la mine, am luat şi io bacu anu ăsta şi gata, bagabonţii dîn cartier nu mai vorbeşte cu mine niciunu…Că cică m-am lăsat de jmekereală, că astea…Da dă unde, că io m-am dus la bac că m-a obligat maică-mea şi să moară fata mea dacă am vrut să-l iau, da nushtu cum dracu că le-am nimerit! E periculos cu astea, frăţică!”

Întrebat de ce crede că Gianny a ajuns în această situaţie tristă, Killeru ne spune: “Eh are bucurii la o fată, ce să fie? O tot vede pă una în tramvai când vine dă la antrenament şi gata, cică aia e iubirea la viaţa lui, vrăjeli d-astea. Pai io i-am zis frăţicăăă ieşi în cartier la colţ, trece zece d-alea cum ai văzut tu! La ce bunăciuni avem aci în cartier…Păi noi dă ce stăm în fiecare seară p-afară până la 2-3? Să le vedem şi noi pă fetele astea, pă vecinele! Hă hă!”
“E nebun frăţie, deci să moară viaţa mea dacă te mint! Nici n-a vorbit cu fata, că cică îi era ruşine, auzi iel, care are cel mai cel talent la agăţat în cartier…Plus că are bani, are valoare…E ca domn’ Juan ăla sau cum îl cheamă. Da dă fata asta îi era ruşine. E prost făcut grămadă, dacă-ţi spun…“
„Da io cel mai tare mi-e frică că îl ia ăştia în cartier la ochi…Că s-a făcut fraier, că astea. Cum mi-au făcut mie. Da la mine ie bine, că-l am pă fratimi-miu fotbalist şi toţi îl respectă, şi mă lasă bulangiii ăştia în pace…Da Gianny n-are pă nimeni…nu ştiu, e urâta treaba“.

Acesta este un apel către toţi oamenii cu suflet. Haideţi s-o găsim pe fata de care s-a îndrăgostit Gianny şi să îi vorbim de băiatul care a căzut la pat din iubire pentru ea. Să-l salvăm pe Gianny de furia jmekerilor cartierului cât de repede posibil, până când nu se apucă de învăţat pentru bac!
Cei ce au văzut o fată de statură medie, blondă, cu rădăcini şi şuviţe închise la culoare, sâni impunători şi cercei mari de aur sunt rugaţi să ne dea aici informaţii despre ea. Fata poartă în special colanţi şi pantaloni albi foarte scurţi şi este adesea însoţită de o prietenă ce-i seamănă uluitor şi căreia i se adresează cu “fă”.

My personal hell(s)

2010-06-08T18:14:00.002+03:00

Iadul meu personal poate lua doar două forme. Asta presupunând, bineînţeles, că după ce murim suntem repartizaţi în Iad sau în Rai, sau o mai ardem aiurea prin Purgatoriu, după caz. Şi presupunând, de asemenea, că am fost o persoană atât de malefică şi (auto)distructivă în timpul vieţii încât voi fi repartizată direct în Iad, fără drept de apel (mă întreb dacă şi de ce se scrie Iadul cu literă mare? Iniţial am scris cu literă mică: iadul, raiul. Dar cumva la purgatoriu mi s-a părut inadecvat).

Două forme ale iadului meu personal deci. În prima lui formă, acesta ar fi un loc plin de oameni frumoşi, inteligenţi, strălucitori. Perfecţi şi de pus în vitrină, fascinanţi, uimitori. Şi în fiecare zi, pe rând, unul câte unul, ar dezvălui un interior gol şi putred; şi-ar scoate costumele de zei şi ar rămâne, în goliciunea lor de extratereştri, doar o mână de măruntaie putrede şi suflete kitschoase de plastic. Asta zi de zi, întru eternitate.

Al doilea iad al meu ar fi să trăiesc etern într-o vară bucureşteană extremă. Asfalt topit, claxoane stridente în aerul dilatat şi irespirabil, munţi de praf, picioare murdare, mirosuri fetide, oameni voluminoşi şi lipicioşi, papuci târşâiţi, goliciuni care mai de care, piei arse de soare. Cum spunea domnul Bacovia: „Cei vii se mişcă şi ei descompuşi/ Cu lutul de căldura asudat”.

Până una alta, însă, încă mai pot spera că nu mă trimite Nimeni în iad. Presupunând, din nou, că există Cineva care are gânduri de a mă trimite Undeva.

Amorezata

2010-05-25T14:47:00.004+03:00

Inima îmi bătea foarte tare când am sărit gardul. Câinele fugise de acasă cu câteva zile în urmă, de el nu mă mai temeam. Îmi ştiam drumul ca în palmă, aşa că întunericul gros nu m-a făcut să-mi pierd echilibrul mersului nicio secundă. Am mers drept înainte, pe potecă, pâna la peretele alb al casei ce se distingea în întuneric precum un bec pâlpâind în beznă. Bâjbâind pe lângă perete, am cotit la stânga şi cu mâinile întinse înainte am făcut câţiva paşi nesiguri până când vârfurile degetelor mi s-au lovit de ceva de lemn. Ajunsesem la scară. Apucându-mă cu ambele mâini de ea, am urcat încet, treaptă cu treaptă, la fiecare pas auzindu-mi inima bubuind în liniştea curţii adormite. La ultima treapta m-am oprit şi am aprins scurt lanterna pentru a cerceta locul. Mansarda era goală ca întotdeauna: o cameră mare şi încinsă de soarele de peste zi, mirosind a mucegai şi vag a busuiocul ce fusese pus la uscat, spânzurat de una din grinzile acoperişului. Mi-am scos pantofii şi călcând uşor pe podeaua de lemn, ţinându-mi respiraţia ca şi cum şi aceasta ar fi putut face scândurile să scârţâie, m-am îndreptat spre capătul opus al podului.

Acolo m-am lăsat în genunchi şi am ridicat trapa minusculă la care am lucrat atâta timp. Ca în fiecare seară, el dormea întins pe spate, cu pătura dezordonat înfăşurată în jurul gambelor şi braţele deschise, gata să mă primească dacă m-aş fi hotărât să-l îmbrăţişez din vis. Lampa de veghe îi lumina cald pieptul gol şi alb, umerii puternici, faţa uşor întoarsă spre fereastra prin care luna completa şi ea lumina în care era scăldat trupul lui drag. Genele lungi sub pleoapele visânde, nasul cârn, ca de copil, părul castaniu ce i se adună neglijent pe frunte, pe toate le iubeam ca şi cum ar fi fost ale mele. I-am şoptit toate astea şi mai multe, până am adormit. Eu sus, în pod, el jos, în camera lui, despărţiţi doar de o trapă şi incă o sută de alte lucruri.

Dimineaţa am avut grijă să mă trezesc devreme, am tras trapa şi am coborât din pod în vârful degetelor. Înapoi pe scară, înapoi prin curtea udă de rouă, înapoi acasă. Înainte să plec i-am şoptit celui de jos: “Pe mâine seară, iubite”.

Scriitorul

2010-05-12T16:14:00.004+03:00

Aşa arăta camera până să mă închidă în ea. Aşa am văzut-o prima dată, când au deschis uşa în faţa mea şi mi-au spus „Aceasta va fi camera dumneavoastră până vă veţi face bine“. Ce prostie. Adică “aceasta va fi camera dumneavoastră până vom fi în stare să înţelegem că lumea asta nu e aşa cum o vedem noi”. Niciodată probabil, adică întotdeauna pentru mine.
Pereţi albi, trişti, fără nicio poveste. Patul alb şi noptiera albă păreau că se afundă în albul pereţilor şi contururile se estompau. Văzută din prag, camera era doar un pătrat desenat de un pix albastru pe o coală de hârtie din caietul unei tinere ce visează să scrie. Ea căuta să umple pătratul cu ceva, eu căutam să-mi umplu camera cu ceva. De îndată ce uşa s-a inchis şi am auzit declicul cheii, m-am aşezat pe pat şi am început să scriu povestea. Am scris-o zile intregi, poate săptămâni, cuvintele curgeau şi în mintea mea se aşezau toate cuminţi pe rânduri nesfârşite. Doctori, asistente, cunoscuţi, toţi intrau de mai multe ori pe zi în camera mea. Îi vedeam şi îi auzeam pe toţi ca prin vis. Uneori poate mi se adresau, uneori poate le răspundeam, nici eu nu mai ştiu.

După un timp, poate un secol, am pus ultimul punct. Am recitit rapid, printre rânduri, şi ce scrisesem mi se părea cea mai frumoasă poveste din istoria omenirii. Între timp, noptiera căpătase un contur cenuşiu ce începuse să o deosebească de pereţii albi. Am tras de un sertar, unde am găsit un creion cu cărbune. L-am luat şi, apropiindu-mă de un perete, am început să transcriu totul. După încă un secol, toţi pereţii erau scrişi cu povestea mea, patul si noptiera şi veioza şi un mic dulap prinseseră contur in cameră şi de pe hol începuseră să răzbată sunetele unui spital populat de doctori, asistente, bolnavi şi cunoscuţi ce se pregăteau să mă viziteze. Ultimul punct al povestirii l-am pus în colţul din dreapta al uşii, exact când aceasta se deschidea pentru a o lăsa să intre pe fiica mea, o fată care visează să scrie.

All together now (I)

2010-04-14T13:05:00.004+03:00

Îmi plac oamenii care îşi cheltuie banii pe cărţi. Am de-a face cu ei zilnic în librărie. Şi mai mult îmi plac cei cu pasiuni despre care nici nu ai crede că se scrie (atât). Au venit la mine persoane care şi-au comandat cărţi dintre cele mai interesante: paper quilling şi cum să croşetezi flori, cum să fii un gentleman, cum să pilotezi un aeroplan şi cum să rezişti tentaţiilor extraconjugale. Am aflat că există cel puţin trei cărţi diferite despre cum să-ţi îngrijeşti Schnautzer-ul şi cel puţin un ghid de sex anal pentru bărbaţi (de ambele sexe). Se scriu cărţi despre sensul vieţii şi despre cum să devii un bărbat musculos în doar câteva săptămâni.

M-am gândit la un experiment social, în care i-aş pune la un loc pe toţi clienţii fideli ai comenzilor de cărţi la noi. Primul lucru pe care l-aş face ar fi să le pun într-o cameră pe cele trei doamne care îşi cumpără colecţii întregi de romane scrise de Sandre Brown recent descoperite (vezi Mary Balogh sau Janet Chapman). Să se cunoască ele, doamnele astea, şi să discute în linişte despre autoarele şi romanele preferate, despre cum se identifică cu (sau trăiesc prin) personajele feminine ale cărţilor. Prevăd însă o vagă invidie a celorlalte două pe doamna Z., şi nu pentru că e o blonda simpatică, mereu pe tocuri şi cu maşină scumpă, ci pentru că deţine cu siguranţă recordul la romane siropoase; de Crăciun şi-a cumpărat 63 de astfel de cărţi, printre ele şi întreaga colecţie Highlander (“Charming the Highlander”, “Tempting the Highlander”, “Loving the Higlander”) şi colecţia “Lord” (trilogiile “The Forbidden Lord”, “The Pirate Lord” şi “The Dangerous Lord”). Doamnele C. şi S. sunt mai cumpătate. Ultima oară, doamna C. şi-a cumpărat doar trei cărţi, iar doamna S. m-a luat în zeflemea că vreau să o ţin în picioare încă 2 minute şi jumătate pentru a-i taia chitanţă pentru singurul volum comandat (30 lei).

Mă întreb dacă domnul F., cel care vrea să înveţe să se plimbe cu aeroplanul, ar avea ceva în comun cu mai sus-numita doamnă Z. S-ar plăcea cu siguranţă, el este un carismatic pe gustul multora, cu glumele lui absurdo-cvasi-comice (“Domnişoară, dacă nu-mi vine cartea săptămâna viitoare vin cu mascaţii peste dumneata! Şi oricum, reducere tot vreau!”). Dar, având în vedere verigheta de pe deget şi faptul că doamna Z. este şi ea destul de fermecătoare, nu aş vrea ca domnul F. să ajungă să îşi comande şi el “Every Man's Battle: Winning the War on Sexual Temptation One Victory at a Time”.

Gianny se întoarce! (şi e mai curios ca niciodat')

2010-03-25T14:53:00.002+02:00

Era undeva pe un scaun din dreapta mea în ultimul metrou, pe care l-am luat la 23.30 de la Unirea. Nu era acelaşi Gianny care a descoperit cartea: acesta avea părul blond, câteva coşuri mari şi umflate răsfirate pe faţă şi ochii de un verde spălăcit. Dar avea tenişii argintii şi curiozitatea pe care numai un Gianny le poate avea.
În faţa lui s-a aşezat o fată drăguţă cu dreadlocks lungi şi blonde. Setea de cunoaştere şi de nou a lui Gianny nu l-a lăsat să stea pe locul lui decât un minut şi treizeci de secunde, după care a sărit ca ars din scaun şi, ca după o mişcare bruscă de şah, s-a aşezat lângă tânăra. Prinzând mişcarea cu coada ochiului, mi-am încordat auzul ca să mă distrez pe seama potenţialei conversaţii. Zgomotul făcut de metrou în timp ce parcurgea drumul dintre două staţii nu mi-a permis, însă, să aud tot ce au discutat. La oprirea în staţii am prins câteva frânturi, destul cât să realizez că şi asta a fost o lecţie esenţială pentru formarea gândirii lui Gianny ca membru al unei societăţi democratice, în care fiecare face ce vrea.
El stătea în poziţia aceea a lui Gianny când e în procesul descoperirii intelectuale şi sociale: pe jumătate întors către fată, cu glezna piciorului stâng pe coapsa celui drept, cu ochii mari pierduţi în şuvitele ei de păr răsucit într-un mod miraculos pentru el. Un Gianny curios, dezorientat, aproape intrigat. Întrebările curgeau, Gianny nu mai contenea cu exclamaţiile. “Fata, da cum ţi le-ai făcut?”, “Da dă ce ţi le-ai făcut, fata?”, “Da ai tăi ce zice fata?”. Apoi atenţia i s-a îndreptat spre mediul înconjurător şi alte detalii ale fiinţei pe care o analiza. Ce are în mână? La ce e studentă şi ce e cu desenele alea? De ce învaţă? Ocazional s-au iscat şi dezbateri filosofice cărora, însă, nu le-am prins esenţa din cauza zgomotului.
Am fost impresionată că fata s-a arătat foarte binevoitoare faţă de Gianny, i-a răspuns la toate întrebările, i-a pus şi ea intrebări la rândul ei (“A, deci eşti la liceu…Ce liceu?”) şi chiar au râs împreună. Se vede treaba că şi ea, ca şi mine, înţelege importanţa dezvoltării proceselor cognitive la Gianny şi caută să fie de folos în acest sens. Când a coborât la Dristor, fata şi-a luat la revedere iar el i-a strigat înainte să se închidă uşile “Da să ştii fata ca mie tot nu-mi place dă păru tău! Hăhăhă!”
Rămas singur şi debusolat, cu răspunsurile proaspăt primite învârtindu-i-se în cap şi negăsindu-şi locul în structura sa intelectuală neîncăpătoare, Gianny a început să bată un ritm sacadat cu palmele pe scaunul albastru de sub el, fluierând simultan. Surplusul de informaţie se consumă la Gianny într-un proces de creaţie muzicală. Dar ce face? Vine spre mine! Se aşează pe locul din dreapta mea şi simt o pereche de ochi mari şi curioşi devorându-mi profilul. Mă întreabă “Fata, ai un ceas?” Era doisprezece fără douăzeci. Mă ridic şi mă duc spre uşă, oricum urmează să cobor. Un Gianny părăsit işi întinde picioarele lungi în blugii decoloraţi pe scaunul pe care stătusem eu înainte.
Off, Gianny, Gianny, nebunule, setea ta de cunoaştere e de nestăvilit în seara asta, nu-i aşa?

O, ce viaţă palpitantă!

2010-03-03T13:37:00.005+02:00

O maşină albă opreşte cu un sunet ascuţit de frâne la un metru de staţia de autobuz. Din ea răsună versurile “Cine e iubirea mea? Cine e inima mea?” Înăuntru doi băieţi cu şapcă; cel din stânga bate ritmul rapid pe volan. Amândoi işi lasă geamurile în jos pentru a observa mai bine ce se întâmplă afară. Înspre ei, grăbită, vorbind la telefon şi gesticulând nervos, vine Pisi. O victimă perfectă în plasa vrăjelii acestor bă-eţi super şmecheri. Cuvintele de laudă curg, adjectivele zboară, fluierăturile se contopesc cu şuieratul vântului de primăvară. Pisi trece pe lângă maşină fără să-i vadă şi fără să-i audă. Telefonul ţinut lângă ureche de mâinile dotate cu unghii ascuţite, argintii, pare o sursă atotacaparatoare pentru Pisi, care merge uitându-se în gol şi ascultând absorbită ce i se spune la ureche.

În staţie se opreşte, se lipeşte de un panou publicitar, zgârie pământul cu vârful ascuţit al pantofului cu toc şi spune, tare, astfel încât vocea îi răsună în toată staţia:

- Hai fată! Serios? Da fată, a venit şi la noi şi al meu voia să-şi ia dă la iel un costum Armani fată. Da’ nu i-a plăcut. Şi-a luat un tricou alb şi o pereche dă pantaloni dă trening. Da.

Observând privirile încruntate ale celor din staţie, ce fură întrerupţi din propriile lor meditaţii de această voce aproape masculină, Pisi se întoarce cu spatele la ei şi cu faţa spre panoul publicitar, pe care îl mângâie cu un deget arătător împodobit cu două inele masive de aur.
- Ce fată? Da fată, ştiu că l-a arestat. Şi p-ăla mic al lu Grasu? Hai fată ce naşpa. Da, că mie mi-a zis Gicu să stau în casă să nu merg după el că are nişte treburi în oraş şi de, nu m-am dus...e bărbat, ştie el ce face. Da fă, şi (coboară vocea) s-a întors acasă bătut aproape să plângă, uite mami ce mi-a făcut, uite! făcea. Să fiu a naibii dacă nu-i bat io când îi mai văd fă, am jurat pă ce-am io mai scump, pă mămicuţa mea mă jur! (îşi înghite o lacrimă, continuă cu voce tare). Da fată, şi la noi a venit poliţia la uşă da Gicu mi-a zis să nu le deschid şi ăia a plecat...(râde) Ce proşti e fă!
Autobuzul se opreşte în staţie. Pisi se grăbeşte să se urce înainte ca ceilalţi să coboare, cineva înjură, Pisi înjură si ea.
- Nimic fată, e moşii ăştia dă să împing în tine fată, nişte disperaţi. Ia zi, la bairam la Giani cum a fost, cică şi acolo au venit mascaţii...(râde)
Bă-eţii din maşină dau muzica mai tare şi cântă cât îi ţin plămânii, cu vocea răguşită ce se cere în astfel de melodii: „Cine e inima meaaa...”

Şoc, ia uitaţi câte pericole îi pasc pe români!

2010-01-28T10:28:00.025+02:00

Mă întorc la cestiuni despre Românica. Am zis să n-o mai critic, săraca, pentru că (după cum spunea profu’ de statistică) “face tot ce poate” (şi în fine, atâta poate). Dar cum în ultimele seri petrecute acasă cu învăţatul am tot auzit ştirile ProTV, m-am gândit: românul se expune zilnic la zeci de pericole de care uneori nici nu e conştient , dar care l-ar putea aduce oricând la ştiri, cu introducerea “şocant, un român a murit azi-noapte pentru că…”. Iată câteva dintre acestea (sau cum ar spune ştirile: “Români, feriţi-vă de aceste pericole!”):
- înghesuiala. Cea din supermarketurile “luate cu asalt” de sărbători, cea din transporturile în comun (inclusiv cursele pe viaţă şi pe moarte pentru obţinerea unui loc pe scaun), cele de la biserici la sosirea moaştelor vreunui sfânt sau la orice manifestare la care plueşte în aer şansa babană de a-ţi pune pile la ăl de sus. La noi, la înghesuială, expresia “a fi călcat în picioare” ajunge sensul cel mai propriu cu putinţă.
- frigul. Atenţie, în această ţară se MOARE de frig, la propriu. Ştirile de la ora 5: “Frigul face din ce în ce mai multe victime în România. Un bărbat a murit azi-noapte îngheţat, pentru că a venit beat acasă şi a adormit fără să dea drumul la căldură şi lăsând uşa casei deschisă”. Şi cică natura e nesăbuită. Ceea ce mă aduce la următorul punct:
- prostia. Dacă ar exista o afecţiune mortală cauzată de prostie, poporul român ar avea o uriaşă rată a mortalităţii; practic, ar fi primul pericol trecut în lista asta, şi cu cel mai mare potenţial de a extermina românii. Dar pentru că la noi prostia nu te face decât şi mai sănătos, şi te ajută chiar să-ţi meargă din ce în ce mai bine, nu este o cauză validă.

Acestea ar fi motive generale. Să vedem acum şi potenţiale pericole mortale ale diverselor categorii.
- tinerii. O mare parte din ei ar fi exterminaţi dacă toţi cei la care au datorii prin Spania şi Italia, în urma afacerilor la negru, s-ar hotărî simultan să-i execute pentru neplată (şi asta s-ar întinde şi la alte categorii, dacă hotărârea ar cuprinde şi executarea altor membri ai familiei).
- bătrânii. În mod clar, cu precădere primul punct al listei generale şi anume, înghesuiala din mijloacele de transport, de la biserici, dar şi cea de la casa de pensii şi din pieţe.
- piţipoancele/manelistele/haladitele. Silicoanele, tocurile cui, căzăturile de pe cuburile din banbu şi accidentele la bară, substanţele toxice din decolorantul de păr şi cele produse prin oxidarea lanţurilor groase din metal aurit, bătăile pe care le primesc de la cocalari/manelişti/haladiţi
- funcţionarii publici (aici intră şi secretarele în genere, tipele de la casele de abonamente Metrorex şi RATB, tipii şi tipele de la xeroxurile din Politehnică). Cel mai mare pericol pentru aceşti oameni este cel al sinuciderii din cauza frustrărilor sau înecarea fatală în propriul lor venin.

Şi ne mai mirăm că suntem cei mai pesimişti din Europa.

Ultima fitză pe 2010!

2010-01-14T11:17:00.015+02:00

Am dat search pe hi5 după “pisi”. În caz că vă minunaţi, aflaţi că lucrez într-o librărie aşa că nu prea am clienţi şi am deci timp de tot felul de experimente şi dubioşenii. Search după “pisi” deci. Dacă aţi aproxima numărul persoanelor pe care l-am găsit, al căror nick include acest cuvânt, cam de ce ordin ar fi? Sute? O mie şi? Ei bine, este fix 3423. Există deci peste 3000 de pisi în ţara asta, tineretul feminin felin e la putere! Dintre cele mai exotice: “pisi dezblănit”, “pisi punkista”, “ღFASHIONboyღ ♥ﻉ√٥ﺎ ♥ pisi” (a se citi feşăn boi pisi, a se remarca genul incert, având în vedere mai ales că poza de profil e cu o ea şi un el, uau m-am prins după 15 minute de la terminarea acestui text că acolo scrie „love”), „pisi sexy şi rău”, „gemenele pisi pisi”. Dintre cele mai des întâlnite „pisi ta”, „pisi dulce”, „pisi pisi”, „pisi ...(numele ei)”.

Cu toate acestea există o căutare care a returnat de 2,5 ori mai multe rezultate! „Dulcik” – nici mai mult nici mai puţin de 8414! Fetele cu acest nick, însă, sunt spirite artistice şi aleg rimele – „pisik dulcik”, „monik dulcik”, „dulcik frumuşik”, precum diminutive ale numelor lor construite astfel încât să rimeze cu dulcik –dar câtă inteligenţă!-: „larisik dulcik”, „laurik dulcik”, „madik dulcik”. Mă roade un pic ciuda când mă gândesc că eu nu mi-aş putea formula un astfel de diminutiv. „Marik dulcik” parcă nu sună bine. „Mariuk dulcik” e prea copilăros, nu e secsi şi nu e de pisi. Dammit. Tot la această căutare, deşi nu are cuvântul cheie în nick, am găsit-o pe „Lªμ ™ x”, care m-a intrigat puţin pentru că n-am reuşit să descifrez numele ăsta deloc. După „L la puterea a miu trade mark x”, si alte chestii politehniste de genul „transformata LaPlace la puterea a a lui miu la puterea TM ori x” (ceea ce nici nu prea are semnificaţie matematică dar deh), m-am gândit la lucruri mai normale, de genul „Lau trade mark (evident, pentru că ea este unică)” dar ce-i cu x-ul? Aşa că dacă descifraţi cum se citeşte nickul fetei luminaţi-mă.

Inspirată de „dulcik”, am încercat „scumpik”- 8072 rezultate. Apoi „prinţesa”- 4324. Aş vrea să spun că „şmechera” m-a dezamăgit cu cele doar 1250 de fete purtătoare de acest nick şi „jmekera” şi mai tare – doar 83! Şi eu care credeam că e mai cul să scrii cu „j” şi „k”. Nici „fitza” nu m-a impresionat, un număr modest de doar 880 de haifaiviste poartă acest nick. Premiul 1 pentru originalitate aici, însă: „eu sunt fitza fitzelor”, „FiTzA MiKa Ce EsTy AlyNuShH” (pe voi nu vă dor ochii când citiţi literămareliterămicăliterămare?), „FiTza•• HaLaDyTA ••PusToaika ••Smekerita” (aţi notat domnilor academicieni da? a se trece în DEX noile adjective „haladit, -ă”* şi „şmecherit, -ă”**) şi, my personal favourite, „♥Fata♥De♥Vis♥Crescuta♥La♥Paris Ultima fitza” (care a urmat cursuri la Sorbona, bineînţeles).

„Ultima fitză pe 2009 (sau 2010)” însă, 0 results. Ce trist. Acum consider că mi-am pierdut destul timp cu prostii şi am readus echilibrul în supraconcentraţia neuronală dobândită în ultima săptămână de proiecte şi colocvii la foc iute. Dacă mai văd şi o emisiune proastă, mi se relaxează reţelele neuronale destul încât să mă apuc iar de învăţat.

*care a fost haladit, înnobilat cu haladeală
** care a fost şmecherit, care a dobândit titlul de şmecher

De ce?!

2009-12-11T10:05:00.017+02:00

Ca să nu-mi amorţească mintea, îmi place s-o lucrez. Work out pentru minte. Prin urmare, cât e ziulica de lungă, atunci când nu proiectez piese ce se vor obţine prin frezare pe maşina ISEL cu freză de 6, şi atunci când nu fac nici facturi (numele/titlu carte şi isbn/ preţul cu şi fără TVA-ul de 9%), mă întreb:

- De ce oamenilor le place să înceapă a se pregăti de Crăciun cu mai bine de o lună înainte? Ce bucurie mai au atunci când vine Crăciunul pe bune?
- De ce colindele sunt aşa leşinate? N-ar trebui să fie vesele? Crăciunul e totuşi de bine, se sărbătoreşte nu se jeleşte.
- Ce demoni le îndeamnă pe unele fete să poarte adidaşi albi de Obor, geacă sport, geantă de lac şi unghii foarte lungi roz?
- Când vor învăţa locuitorii acestui oraş să staţioneze pe partea dreaptă a scării rulante de la metrou?
- Ce raţiuni au oamenii de a aştepta metroul dincolo de linia galbenă de pe peron? Din acest motiv, atunci când metroul intră în staţie, conductorul se simte obligat să claxoneze pentru a-i determina să păşească înapoi (da, metrourile au claxoane!)
- De ce fata cea mai vulgară, cea mai blondă şi cu cerceii cei mai mari vorbeşte cel mai tare?
- De ce, în mod paradoxal, pitzipoancele vopsite brunet mi se par chiar mai vulgare decât cele vopsite blond?
- Întrebarea clasică, de ce toate secretarele sunt scârboase? (Şi de ce această întrebare este clasică?)
- De ce eşti mai jmeker dacă ai maşină jmekeră şi mobil jmeker cu pietre Swarowski? How does that make you a better person?
- De ce sunt atâţia oameni nebuni pe stradă? (Femei în vârstă machiate şi îmbrăcate seducător; femei serioase, îmbrăcate decent, care te opresc în mod firesc pentru o întrebare şi de fapt aceea este “Aveţi un leu vă rog?”; idem pentru bărbaţi serioşi, dar adaugă o servietă şi o înjurătură zdravănă în cazul în care răspunsul tău este negativ; tineri care cântă în tramvai şi urlă cât îi ţin plamânii “săriţi, mă omoară!” atunci când controlorii RATB vor să-i dea jos; bătrâne care, în tramvai, vorbesc singure, expunându-şi diverse gânduri şi raţiuni; idem pentru bărbaţi, dar adaugă ceartă şi urlete revoltate)
- De ce o groază de oameni dau o groază de bani pe lucruri groaznic de urâte?
- Ce temeri lăuntrice le determină pe unele femei să citească micuţe cărţi de rugăciuni în tramvai? Mai grav, de ce citesc şi unele fete tinere aceste cărţulii?
- De ce este ruşinos să nu votezi, atunci când de fapt n-ai nicio alegere de făcut, ci trebuie doar să alegi între două rele?
- Cum se face că pentru unele categorii sociale este lucru demn de laudă să nu fi citit o carte în viaţa ta?
- De ce întotdeauna în holurile de bloc miroase a tocană?
- Cum poate exista o telenovelă al cărei titlu s-a tradus "Fără sâni nu există Paradis?"

Mai am. Poate voi reveni cu partea a doua (stay tuned). Până atunci, primesc cu bucurie orice răspuns (cvasi-)plauzibil la cele de mai sus.

Se la vi!

2009-12-06T17:56:00.001+02:00

- Vă salut cu respect nea Puiu! Ce mai faci dom’le, nu te mai văzui de nuş când!
- Ooo să trăieşti domnu inginer! Uite ce să fac dom’le, la piaţă colea la Miniş.
- Plin autobuzu ăsta nene.
- Păi de, merge lumea la cumpărături. Ca sâmbata, ce să-i faci…Şi şoferu ăsta…Alo domnu, unde-ai învăţat să conduci? Parcă cară cartofi măi nene..
- Ia zi domne, cu cine votăm?
- Păi domnu inginer, io nu mai cred în ăştia domne. Ne minte de-atâţia ani, mama lor dă hoţi şi dă dă…nişte hoţi domne! Toţi să fure, să-şi bage ei în buzunar, da unu n-ar face ceva pentru ţărişoara asta. Aşa dă supărat sunt…da’ nu mai zic de Ionel, doctoru. Îl ştii, ăla dă stă în L9 vizavi de băcănie…eee, hai domnule, ăla de avea căţelu de se plimba cu el în fiecare zi, javra aia neagra lua-o-ar dracii că a sărit pă nepoată-mea anu trecut. Aşa domne, şi Ionel ăsta e aşa dă supărat pă politica asta…că noi vorbim aşa în fiecare zi că se duce nevastă-mea pă la madam Popescu, mai stă şi ele de vorbă, se uită la nuş ce telenovelă, de, ca femeile…Şi noi bărbaţii stăm de vorbă, la un păhărel…doooomnule, ce ţuiculiţă face nea ăsta la el la ţară, acia aproape în Dâmboviţa! Mi-a dat şi mie o litră odată de-a pus-o nevastă-mea în debara la păstrare da io stăteam ce stăteam, mai trăgeam o duşcă…într-o săptămână s-a dus ştii cum? Uite-aşaaa! Aşa, şi vorbeam cu nea Ionel, în fiecare zi dă-i cu ţuiculiţă, dă-i cu politică, că ăştia e mincinoşi, că nu face nimica, că era mai bine pe vremea lu nea Nicu. Şi io mă supăr mă astea, da ce să-i faci domne, asta-i viaţa, cu bune cu rele…mă dă p-ăsta îl vedeam că se enervează, că face ca toate alea, îi ziceam “Stai dom’ne liniştit că te îmbolnăveşti, ai totuşi o vârstă”. Să tot aiba vreo 72-73…El nu, că hoţii că alea, da zilnic domnule, dă mă şi săturasem; io să schimb subiectu, pă fotbal, pă ce mai e la piaţă, el îi dădea înainte cu politica. Am mai rărit şi io vizitele la el, ba că am treabă, ba că stau cu nepoţica, nevastă-mea i-a zis şi ea lu madam aia că vezi Doamne face curăţenie acu de sărbători, că una alta…Şi ce crezi domnule? Aflu acu câteva zile că nea Ionel fuse în spital; mi-a zis Popescu administratoru când mă dusei ieri să plătesc întreţinerea…o groază de bani domnule, nici nu ştiu cum ne mai ajungem cu toate cheltuielile că toate parcă se scumpesc din ce în ce, numai pensiile rămân la fel. De când ne tot promit că ne măresc că nuştu ce…Aiurea. Da domle, şi nea ăsta fuse în spital. Mă gândeam io că o să facă preinfart sau infart la cât se agita. Cică s-a dus la spital şi i-au găsit tensiunea douăşdoi cu nuştu cât domne. Dacă era douăzeci, hai douăzeci cu nouă, mai era cum mai era. Da la douăşdoi nu ştiu cât mai are. L-au lăsat acasă, i-au dat pastile, uite nici nu ştiu dacă i-au dat măcar compensate, da iţi dai seama dom’le, o groază dă bani. Eu ştiam că o să se îmbolnavească, eu zic că are scleroză în plăci că mai vorbea şi aiurea uneori dă se speria nevastă-sa, sau chiar Alţhaimăr d-ăla…Vai dă capu lui. Eu îl tot văd că se plimbă cu câinele, îi dau bună ziua da nu mai stau la discuţii că iară o dă pă politică şi face vreun atac ceva; bună ziua şi gata, trec mai departe. Da mă mir că în fiecare zi e cu câinele afară şi nu zici că e bolnav…scleroza asta în plăci, sau infartu ăsta aşa e: eşti bine mersi şi deodată haţ! Te loveşte când nu te-aştepţi. Cum a zis şi Şeicspir ăla: “Ai şapte vieţi, da la un moment dat gata, ajunge! Se la vi!” Hai domnule că tre să cobor, mi-a părut bine, sănătate! Păi ce faci domnişoară, dă-ţi domne jos sacu ăla din spate că loveşti lumea! Acu ce faci, cobori sau stai aicea în uşa? Eeei comedie.

Sindromul neuronului singuratic (SNS)

2009-11-30T02:31:00.007+02:00

Dragi oameni de ştiinţă şi cercetători de pretutindeni, am pentru voi un fenomen care merită studiat. Se numeşte apariţia misterioasă la bărbaţii din anumite clase sociale şi profesionale a impulsului de a se “lua” de fete pe stradă sau, în general, în public. Să numim acest fenomen românesc (sau poate est-european) sindromul neuronului singuratic (SNS). După observaţiile mele, el apare oricând, oriunde, în absenţa vreunor condiţii speciale, la simpla prezenţă statică sau în mişcare a unei persoane de sex feminin.
Li se întâmplă muncitorilor de la drumuri. Cum în ultimul timp oraşul nostru cunoaşte o sârguincioasă muncă de reparare a drumurilor, muncitorii împânzesc străzile pretutindeni. Nu se ştie cum, dar mereu se află într-una din pauzele lungi şi dese de la munca istovitoare, în poziţia ţaranului român (mâinile împreunate pe lopată, bărbia pe mâini). Câte unul fumează un chiştoc de ţigară stând în fund pe pământ. În momentul în care o fată intră în sfera lor vizuală, ea va auzi o gamă variată de replici, de la “fata, fata”, la “uite-o pe scufiţa roşie” (daca fata are ciorapi roşii, de exemplu), la exprimarea cu voce tare a celor mai ascunse fantezii. Interesant este că, în unele cazuri, muncitorii rostesc replici de neînţeles sau prea lungi pentru ca fata să le înţeleagă; din aceasta se deduce că nu le face plăcere atât a se lua de fată, cât a se auzi ei înşişi vorbind cuvinte de “băgare în seamă”. Experienţa arată că vreo însuşire fizică deosebită a fetei sau vreo ţinută chiar şi cvasi-provocatoare nu sunt necesare pentru obţinerea acestor reacţii din partea bărbaţilor respectivi.
Li se întâmplă şoferilor. Situaţie: două fete îmbrăcate în blugi şi tenişi merg pe stradă seara. O maşină în care se află trei bărbaţi încetineşte lângă ele şi unul dintre ei, evident grav afectat de SNS, întreabă “cât luaţi pe oră?” De asemenea, li se întâmplă şoferilor de taxi. La aceştia din urmă aş îndrăzni să afirm că sindromul este cu atât mai grav, întrucât, deşi sunt conştienţi de pierderea clientelei prin manifestarea făţişă a SNS, nu îşi pot controla comportamentul.
Li se întâmplă jandarmilor şi paznicilor din metrou, da, celor ce ar trebui să ne păzească. Dragi oameni de ştiinţă, acest fenomen nu este o glumă, în viitorul apropiat ne putem aştepta ca SNS-ul să cuprindă poliţişti, medici şi politicieni şi nicio femeie să nu mai fie în siguranţă în această ţară. Pentru a oferi măcar o şansă de a îndepărta răul chiar de la rădăcină, am analizat cauzele acestui sindrom şi posibile tratamente pentru acesta. O posibilă explicaţie este o gravă frustrare sexuală, acumulată de-a lungul anilor la diversele categorii la care apare sindromul, şi acutizată de prezenţa neuronului singuratic ce dă şi numele acestei afecţiuni. În acest caz, aş propune soluţionarea prin campania “o femeie pe lună, o viaţă mai bună”, în cadrul căreia fiecare bărbat cu SNS primeşte gratis, o dată pe lună, o femeie de moravuri uşoare, pentru atenuarea frustrărilor. O altă explicaţie este prezenţa unei anomalii a creierului, dezvoltarea unei zone responsabile exclusiv de reflexul de “luare” de femei sau “băgare în seamă”. Întrucât fenomenul apare predominant în Europa de est, tind să cred că el ar fi putut fi produs de radiaţiile exploziei de la Cernobîl şi, astfel, propun o altă campanie, de data asta de operare pe creier a bărbaţilor ce prezintă această anomalie.
Cea de-a treia ipoteză şi cea mai plauzibilă este mult mai simplă dar prezintă, prin contrast, dezavantajul de a nu avea nicio soluţie cunscută de om. Aceasta ar fi că sindromul SNS este produs exclusiv de existenţa acelui unic neuron în creierul bărbaţilor afectaţi, ceea ce-l determină, bineînţeles, să fie un singuratic. Acest neuron nu este unul sănătos si puternic întrucât, născându-se şi trăind singur, suferă de o gravă afecţiune psihică de tip maniaco-depresiv cu frecvente episoade psihotice. Subiecţii afectaţi de acest sindrom sunt în mare pericol de a pierde controlul total asupra psihicului lor, întrucât odată cu moartea acelui fragile celule lipsite de orice posibilitate de sinapsare, puterea lor de a judeca raţional va scădea la zero. Din păcate, nu cunosc nicio posibilitate pentru îmbunătăţirea sorţii acestui neuron ce cauzează SNS si de aceea apelez la voi, dragi oameni de ştiinţă şi cercetători de pretutindeni.

Mândrie şi prejudecată (sau cum a descoperit Gianny cartea)

2009-11-20T10:36:00.005+02:00

Deci frăţică, dumincă seara ies io pă la bloc cu bagabonţii mei zic hai o sămânţă un suc la scară pe trepte. Am scos şi nişte muzică nouă de pe net, io nu-s d-ăla cu manele aşea, mie-mi place house şi astea, da la un bairam mai merge; aşa că aveam şi nişte piese de la Romeo Fantastik da’ d-alea mai dă suflet aşa. Stăteam noi la ţigare acoloşea, mai trecea câte-o pisi d-asta dîn cartier mai băgam şi noi o caterincă astea, băieţi suntem. Şi la un moment dat vine două gagici din bloc, Ionela de la 1 şi Stelista de la 6. E fete bune ele aşea da cam cu fiţe-n cap că cică ele nu stă să mănânce seminţe la bloc că nu-s ţărănci şi vrăjeli d-astea; cică să mergem prin centru la plimbare. Le zic “Păi ce fă sunt bunică-mea să mă plimb pă centru duminică seara?” şi ăştia dă eram cu ei râde şi ei dă se prăpădeşte. Da până la urmă na, zic să mergem unde vor ele că io-s băiat finuţ şi ele e fete şi zic hai să fiu io dă treabă şi băieţii ăilalţi că hai mă să mergem. Da mă ofticam aşea niţel că io eram doar în trening, lejer aşea dă cartier c-am zis ca nu-mi iau blugii noi şi cămaşa D&G ca să stau la bloc.
Ne urcăm în 40 goool frăţie, îmi trag doo scaune să am şi dă picioare şi bag “Valoarea mea” să audă toată lumea. Io le am pă muzică aşea, şi ştiu să bat ritmu ăla de la manele pe scaune ştii? Talent rău. Zice fetele astea dă era cu mine da aşea tare să audă lumea care era pă tramvai cu noi “Hai bă Gianny nu mai face şou aicea că se uită lumea urât la noi” şi dup-aia râde amândouă. Şi râd şi io da dup-aia mă uit în faţă şi o văd pă o fată că se uita urât la mine. Stătea pă scaunele alea trei dă e in faţa la tramvai de-i atârnau picioarele în jos pă ele. Era şucară ea aşea că avea păr d-ăla creţ dă zici că e încâlcit da ştii ce făcea frate? Bă nu ştiu nu prea am mai văzut da citea o carte ca alea dă şcoală. În tramvai frăţică. Şi zic ia să mă bag io pă vrăjeală cu fata asta da aşa la modu fin c-o văd că e cu cărţi cu astea. Mă aşez io lângă ea, văd că nu se uită la mine că aşa face toate da io le văd că râde ele în sinea lor.
“Te deranjează dacă stau şi io aicea fata?”
“Nu, treaba ta”.
A dracu asta mă.
“Da pot să citesc şi io cu tine?”
“Ce, tu ştii să citeşti?”
Bă frăţie nuş da asta m-a durut aşa puţin la corason. Adică ce, io am faţă de prost? O întreb şi pă fata asta şi zice:
“N-am zis asta, te întrebam doar dacă ştii”
Îi arăt io că Gianny nu e prost:
“Păi am citit şi io la şcoală nişte cărţi”. Şi-i zic dă Baltagu şi nuş ce pana mea ne-a mai pus doamna să citim, da io nu le-am citit nici p-alea aşea cu totu am citit decât nişte rezumate da fata nu ştie. Dupa-aia stau lângă ea şi citesc cu ea da nu înţeleg nimic, era ceva cu unu Darsi care o cerea pă una dă nevasta. În fine, mă plictisesc şi mă uit la cartea aia şi era groasă frăţieee. Şi fata asta era pă la mijlocu la carte.
“Auzi fata da ce carte e asta?”
“Mândrie şi prejudecată, e o carte scrisă demult, pe la 1800”.
Ăoleu, d-aia dă la stră-stră-bunica.
“Auzi fata, da tu ai citit toate paginile astea?”
“Da.”
“Şi în cât timp?”
“Păi vreo 4 zile.”
Mă uit la pagină - două sute doişpe, să-mi moară ce-am pân casa dacă te mint! Mă râd io în sinea mea aşa şi-i zic lu fata că io n-o ard cu d-astea cu cititu că mie nu-mi place şi văd că se strâmba cică “Păcat”. Ce păcat frate foarte bine!! Da ca să-i placă dă mine aşea puţin că o văd că e jmecheră aşa şi are şi pirs d-ăla în nas cum are şi Stelista îi zic:
“Da şi io am citit acu vreo lună o carte marfă aşa da nu mai ştiu cum se chema da mi-a plăcut să ştii.”
“Oo, bravo”. O văd că zâmbeşte, am vrăjit-o gata şi mă bucur aşea că ea e drăguţă şi zâmbeşte frumos şi îi zic că e drăguţă. Ea zâmbeşte iară şi e clar că şi la fată îi place dă Gianny aşa că îi cer ID-u dă mess. Şi bă frate, nu vrea să mi-l dea. O bag p-aia că nu, că să vezi, că decât să vorbim şi noi să ne cunoaştem, să fim prieteni da ea că nu. Nuş frate urâtă faza. O văd că se ridică şi mă uit pă geam văd că suntem la Unirea şi tre să coborâm şi noi. Ăia dîn spate îmi face semn şi dau să mă duc spre ei da mă mai uit la fată umpic şi văd că ia iar se uită la mine şi zâmbeşte aşea frumos şi zice:
“E fain să citeşti, poate mai încerci şi tu”
Şi coboară.
Nu ştiu bă da mi-a intrat la corason asta şi acu când mă duc acasă o să mă uit pân debara că are ai mei nişte cărţi d-alea de când erau ei mai tineri, să văd poate iau şi io una la citit. Păi ce bă Gianny e incult?

Mioritic.

2009-11-18T11:53:00.015+02:00

Am început să mă plictisesc să tot spun “numai în ţara asta e posibil aşa ceva”. Pe bune, o spun în fiecare zi şi deja mi-a devenit cvasi-tic verbal. Pentru că în fiecare zi dau de situaţii stupide şi absurde care au ajuns să-mi pară emblematice pentru România. Mi se pare că ţara asta face ce face şi o dă în bară. Se pune ceva nou, se strică. Se fură. Dispare. Se implementează o nouă metodă pentru….se duce de râpă. Se uită detalii pe ici pe colo, în locurile esenţiale. Tipic: greşelile flagrante. Am început să construim un pasaj suprateran înainte să primim aprobările de a demola casele oamenilor. Am început să cârpim străzile din centrul vechi dar neapărat pe toate o dată astfel încât toată zona să se asemene cât mai fidel cu nişte tranşee. Etc, etc.
Acum sunt super trendy grevele: profesorii au făcut o grevuţă în octombrie dar a murit repede, se pare că după greva metroului se va face greva CFR pentru că se asortează (greva RATB anyone?), până şi o mână de oameni foarte serioşi de la Filarmonica George Enescu fac grevă. Şi apropo de greva de la metrou, că asta e cea mai trendy (şi tocmai pentru că e atât de comercială ma abţin s-o mai comentez), am văzut la TV o imagine tipic mioritică pe care aş transforma-o in tablou dacă aş mânui penelul cu talent: zeci de oameni împingând, opintindu-se, îmbulzindu-se să intre într-un autobuz plin ochi. Dacă ar avea conştiinţă, legile fizicii s-ar simţi foarte ofensate de aceşti oameni care nu ştiu că acolo unde nu mai e loc, fizic, să intri, nu poţi intra. Amicul Cristi S. se distra teribil când îi spuneam într-un 301 foarte plin “oamenii aştia –femeile din maşină- vor avea naşteri uşoare; ia uite cu cât sârg împing toate!”
Ştiu că ne sunt pline plaiurile de revoltaţi care strigă în mod constant că avem o ţară de doi lei (vechi), dar se pare că dorinţa mea permanentă de individualitate s-a cam mistuit pentru că, iată, mă alătur şi eu lor. Dar i-aş întreba “de ce nu plecaţi pe plaiuri mai normale dacă nu vă convine?”. Eu aşa o să fac după ce-mi iau diploma aia care atestă că am ieşit un fel de ingineră din “cea mai prestigioasă şcoală de ingineri din România” (haha. vezi "mesajul rectorului" de pe upb.ro). Şi să nu-mi spuneţi vestita replică “dacă toată lumea ar pleca s-ar duce ţara de râpă”. Unde să se mai ducă? Şi ce putem face noi s-o oprim dacă rămânem aici şi murim cu ea de gât? Eu, una, pe la 19 ani m-am vindecat de iluzia că repar eu ceva în ţara asta dacă rămân aici şi mă lupt pentru ea. Mai bine mai târziu…