Iadul meu personal poate lua doar două forme. Asta presupunând, bineînţeles, că după ce murim suntem repartizaţi în Iad sau în Rai, sau o mai ardem aiurea prin Purgatoriu, după caz. Şi presupunând, de asemenea, că am fost o persoană atât de malefică şi (auto)distructivă în timpul vieţii încât voi fi repartizată direct în Iad, fără drept de apel (mă întreb dacă şi de ce se scrie Iadul cu literă mare? Iniţial am scris cu literă mică: iadul, raiul. Dar cumva la purgatoriu mi s-a părut inadecvat).
Două forme ale iadului meu personal deci. În prima lui formă, acesta ar fi un loc plin de oameni frumoşi, inteligenţi, strălucitori. Perfecţi şi de pus în vitrină, fascinanţi, uimitori. Şi în fiecare zi, pe rând, unul câte unul, ar dezvălui un interior gol şi putred; şi-ar scoate costumele de zei şi ar rămâne, în goliciunea lor de extratereştri, doar o mână de măruntaie putrede şi suflete kitschoase de plastic. Asta zi de zi, întru eternitate.
Al doilea iad al meu ar fi să trăiesc etern într-o vară bucureşteană extremă. Asfalt topit, claxoane stridente în aerul dilatat şi irespirabil, munţi de praf, picioare murdare, mirosuri fetide, oameni voluminoşi şi lipicioşi, papuci târşâiţi, goliciuni care mai de care, piei arse de soare. Cum spunea domnul Bacovia: „Cei vii se mişcă şi ei descompuşi/ Cu lutul de căldura asudat”.
Până una alta, însă, încă mai pot spera că nu mă trimite Nimeni în iad. Presupunând, din nou, că există Cineva care are gânduri de a mă trimite Undeva.
