Amorezata

Inima îmi bătea foarte tare când am sărit gardul. Câinele fugise de acasă cu câteva zile în urmă, de el nu mă mai temeam. Îmi ştiam drumul ca în palmă, aşa că întunericul gros nu m-a făcut să-mi pierd echilibrul mersului nicio secundă. Am mers drept înainte, pe potecă, pâna la peretele alb al casei ce se distingea în întuneric precum un bec pâlpâind în beznă. Bâjbâind pe lângă perete, am cotit la stânga şi cu mâinile întinse înainte am făcut câţiva paşi nesiguri până când vârfurile degetelor mi s-au lovit de ceva de lemn. Ajunsesem la scară. Apucându-mă cu ambele mâini de ea, am urcat încet, treaptă cu treaptă, la fiecare pas auzindu-mi inima bubuind în liniştea curţii adormite. La ultima treapta m-am oprit şi am aprins scurt lanterna pentru a cerceta locul. Mansarda era goală ca întotdeauna: o cameră mare şi încinsă de soarele de peste zi, mirosind a mucegai şi vag a busuiocul ce fusese pus la uscat, spânzurat de una din grinzile acoperişului. Mi-am scos pantofii şi călcând uşor pe podeaua de lemn, ţinându-mi respiraţia ca şi cum şi aceasta ar fi putut face scândurile să scârţâie, m-am îndreptat spre capătul opus al podului.

Acolo m-am lăsat în genunchi şi am ridicat trapa minusculă la care am lucrat atâta timp. Ca în fiecare seară, el dormea întins pe spate, cu pătura dezordonat înfăşurată în jurul gambelor şi braţele deschise, gata să mă primească dacă m-aş fi hotărât să-l îmbrăţişez din vis. Lampa de veghe îi lumina cald pieptul gol şi alb, umerii puternici, faţa uşor întoarsă spre fereastra prin care luna completa şi ea lumina în care era scăldat trupul lui drag. Genele lungi sub pleoapele visânde, nasul cârn, ca de copil, părul castaniu ce i se adună neglijent pe frunte, pe toate le iubeam ca şi cum ar fi fost ale mele. I-am şoptit toate astea şi mai multe, până am adormit. Eu sus, în pod, el jos, în camera lui, despărţiţi doar de o trapă şi incă o sută de alte lucruri.

Dimineaţa am avut grijă să mă trezesc devreme, am tras trapa şi am coborât din pod în vârful degetelor. Înapoi pe scară, înapoi prin curtea udă de rouă, înapoi acasă. Înainte să plec i-am şoptit celui de jos: “Pe mâine seară, iubite”.

Scriitorul

Aşa arăta camera până să mă închidă în ea. Aşa am văzut-o prima dată, când au deschis uşa în faţa mea şi mi-au spus „Aceasta va fi camera dumneavoastră până vă veţi face bine“. Ce prostie. Adică “aceasta va fi camera dumneavoastră până vom fi în stare să înţelegem că lumea asta nu e aşa cum o vedem noi”. Niciodată probabil, adică întotdeauna pentru mine.
Pereţi albi, trişti, fără nicio poveste. Patul alb şi noptiera albă păreau că se afundă în albul pereţilor şi contururile se estompau. Văzută din prag, camera era doar un pătrat desenat de un pix albastru pe o coală de hârtie din caietul unei tinere ce visează să scrie. Ea căuta să umple pătratul cu ceva, eu căutam să-mi umplu camera cu ceva. De îndată ce uşa s-a inchis şi am auzit declicul cheii, m-am aşezat pe pat şi am început să scriu povestea. Am scris-o zile intregi, poate săptămâni, cuvintele curgeau şi în mintea mea se aşezau toate cuminţi pe rânduri nesfârşite. Doctori, asistente, cunoscuţi, toţi intrau de mai multe ori pe zi în camera mea. Îi vedeam şi îi auzeam pe toţi ca prin vis. Uneori poate mi se adresau, uneori poate le răspundeam, nici eu nu mai ştiu.

După un timp, poate un secol, am pus ultimul punct. Am recitit rapid, printre rânduri, şi ce scrisesem mi se părea cea mai frumoasă poveste din istoria omenirii. Între timp, noptiera căpătase un contur cenuşiu ce începuse să o deosebească de pereţii albi. Am tras de un sertar, unde am găsit un creion cu cărbune. L-am luat şi, apropiindu-mă de un perete, am început să transcriu totul. După încă un secol, toţi pereţii erau scrişi cu povestea mea, patul si noptiera şi veioza şi un mic dulap prinseseră contur in cameră şi de pe hol începuseră să răzbată sunetele unui spital populat de doctori, asistente, bolnavi şi cunoscuţi ce se pregăteau să mă viziteze. Ultimul punct al povestirii l-am pus în colţul din dreapta al uşii, exact când aceasta se deschidea pentru a o lăsa să intre pe fiica mea, o fată care visează să scrie.