Inima îmi bătea foarte tare când am sărit gardul. Câinele fugise de acasă cu câteva zile în urmă, de el nu mă mai temeam. Îmi ştiam drumul ca în palmă, aşa că întunericul gros nu m-a făcut să-mi pierd echilibrul mersului nicio secundă. Am mers drept înainte, pe potecă, pâna la peretele alb al casei ce se distingea în întuneric precum un bec pâlpâind în beznă. Bâjbâind pe lângă perete, am cotit la stânga şi cu mâinile întinse înainte am făcut câţiva paşi nesiguri până când vârfurile degetelor mi s-au lovit de ceva de lemn. Ajunsesem la scară. Apucându-mă cu ambele mâini de ea, am urcat încet, treaptă cu treaptă, la fiecare pas auzindu-mi inima bubuind în liniştea curţii adormite. La ultima treapta m-am oprit şi am aprins scurt lanterna pentru a cerceta locul. Mansarda era goală ca întotdeauna: o cameră mare şi încinsă de soarele de peste zi, mirosind a mucegai şi vag a busuiocul ce fusese pus la uscat, spânzurat de una din grinzile acoperişului. Mi-am scos pantofii şi călcând uşor pe podeaua de lemn, ţinându-mi respiraţia ca şi cum şi aceasta ar fi putut face scândurile să scârţâie, m-am îndreptat spre capătul opus al podului.
Acolo m-am lăsat în genunchi şi am ridicat trapa minusculă la care am lucrat atâta timp. Ca în fiecare seară, el dormea întins pe spate, cu pătura dezordonat înfăşurată în jurul gambelor şi braţele deschise, gata să mă primească dacă m-aş fi hotărât să-l îmbrăţişez din vis. Lampa de veghe îi lumina cald pieptul gol şi alb, umerii puternici, faţa uşor întoarsă spre fereastra prin care luna completa şi ea lumina în care era scăldat trupul lui drag. Genele lungi sub pleoapele visânde, nasul cârn, ca de copil, părul castaniu ce i se adună neglijent pe frunte, pe toate le iubeam ca şi cum ar fi fost ale mele. I-am şoptit toate astea şi mai multe, până am adormit. Eu sus, în pod, el jos, în camera lui, despărţiţi doar de o trapă şi incă o sută de alte lucruri.
Dimineaţa am avut grijă să mă trezesc devreme, am tras trapa şi am coborât din pod în vârful degetelor. Înapoi pe scară, înapoi prin curtea udă de rouă, înapoi acasă. Înainte să plec i-am şoptit celui de jos: “Pe mâine seară, iubite”.
Acolo m-am lăsat în genunchi şi am ridicat trapa minusculă la care am lucrat atâta timp. Ca în fiecare seară, el dormea întins pe spate, cu pătura dezordonat înfăşurată în jurul gambelor şi braţele deschise, gata să mă primească dacă m-aş fi hotărât să-l îmbrăţişez din vis. Lampa de veghe îi lumina cald pieptul gol şi alb, umerii puternici, faţa uşor întoarsă spre fereastra prin care luna completa şi ea lumina în care era scăldat trupul lui drag. Genele lungi sub pleoapele visânde, nasul cârn, ca de copil, părul castaniu ce i se adună neglijent pe frunte, pe toate le iubeam ca şi cum ar fi fost ale mele. I-am şoptit toate astea şi mai multe, până am adormit. Eu sus, în pod, el jos, în camera lui, despărţiţi doar de o trapă şi incă o sută de alte lucruri.
Dimineaţa am avut grijă să mă trezesc devreme, am tras trapa şi am coborât din pod în vârful degetelor. Înapoi pe scară, înapoi prin curtea udă de rouă, înapoi acasă. Înainte să plec i-am şoptit celui de jos: “Pe mâine seară, iubite”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu