Scriitorul

Aşa arăta camera până să mă închidă în ea. Aşa am văzut-o prima dată, când au deschis uşa în faţa mea şi mi-au spus „Aceasta va fi camera dumneavoastră până vă veţi face bine“. Ce prostie. Adică “aceasta va fi camera dumneavoastră până vom fi în stare să înţelegem că lumea asta nu e aşa cum o vedem noi”. Niciodată probabil, adică întotdeauna pentru mine.
Pereţi albi, trişti, fără nicio poveste. Patul alb şi noptiera albă păreau că se afundă în albul pereţilor şi contururile se estompau. Văzută din prag, camera era doar un pătrat desenat de un pix albastru pe o coală de hârtie din caietul unei tinere ce visează să scrie. Ea căuta să umple pătratul cu ceva, eu căutam să-mi umplu camera cu ceva. De îndată ce uşa s-a inchis şi am auzit declicul cheii, m-am aşezat pe pat şi am început să scriu povestea. Am scris-o zile intregi, poate săptămâni, cuvintele curgeau şi în mintea mea se aşezau toate cuminţi pe rânduri nesfârşite. Doctori, asistente, cunoscuţi, toţi intrau de mai multe ori pe zi în camera mea. Îi vedeam şi îi auzeam pe toţi ca prin vis. Uneori poate mi se adresau, uneori poate le răspundeam, nici eu nu mai ştiu.

După un timp, poate un secol, am pus ultimul punct. Am recitit rapid, printre rânduri, şi ce scrisesem mi se părea cea mai frumoasă poveste din istoria omenirii. Între timp, noptiera căpătase un contur cenuşiu ce începuse să o deosebească de pereţii albi. Am tras de un sertar, unde am găsit un creion cu cărbune. L-am luat şi, apropiindu-mă de un perete, am început să transcriu totul. După încă un secol, toţi pereţii erau scrişi cu povestea mea, patul si noptiera şi veioza şi un mic dulap prinseseră contur in cameră şi de pe hol începuseră să răzbată sunetele unui spital populat de doctori, asistente, bolnavi şi cunoscuţi ce se pregăteau să mă viziteze. Ultimul punct al povestirii l-am pus în colţul din dreapta al uşii, exact când aceasta se deschidea pentru a o lăsa să intre pe fiica mea, o fată care visează să scrie.