Cum mi-am petrecut ziua de 2 noiembrie 2014

Înainte de toate, se cade să mă prezint. Mă numesc Maria, am 26 de ani și locuiesc de patru ani în Viena. Am venit aici pentru un master în inginerie medicală, și am rămas pentru doctorat. Mi-am dorit să fac cercetare, să lucrez în universitate, să public articole științifice, să predau unor studenți pe care să-i consider colegi și care au aceleași interese ca mine. Mi-am dorit să fac studii reale, și nu pentru a avea o diplomă și atât, să fac un doctorat real, care să-mi deschidă ușa spre o carieră academică. Având tatăl profesor universitar in România mi-a fost clar că, pentru toate aceste dorințe, trebuie să mă îndrept spre altă țară. Asta era în iulie 2010.

De când am împlinit 18 ani și m-am trezit brusc cu drept de vot am fost genul acela de cetățean pe care mulți îl critică: nu am fost interesată de politică de niciun fel. Mi s-a părut că deviază prea mult de la ceea ce ar trebui să fie, că toți sunt corupți și fură, că toți sunt la fel. De aceea nu m-a interesat să votez.

În octombrie 2014 m-am hotărât să votez la alegerile prezidențiale. Ba chiar mai mult, pentru prima oară mi-am dat seama că am ce să votez și nu numai: mi-am dat seama că, mai mult ca niciodată, trebuie să-mi exercit acest drept tocmai pentru a-mi ajuta țara și a-mi crește mie însămi șansele de a-mi dori să mă întorc în ea într-o bună zi. Eram cumva bucuroasă și entuziasmată. Politic. Un sentiment pe care nu l-am mai avut până atunci.

Pe 2 noiembrie la ora 15 am ajuns în fața Ambasadei României la Viena, împreună cu două prietene. Coada se întindea până la următoarea stradă, erau sute de oameni acolo. Am râs și am spus „Ei, nu stăm la coada asta. Hai să bem o cafea prin apropriere și să ne întoarcem mai târziu”. Am fost într-o cafenea simpatică, nou deschisă, de pe Favoritenstrasse, am mâncat prăjituri, am băut cappuccino și Latte Machiatto și ne-am întors la ora 16.30. Pe drum ne-am oprit și la Institutul Cultural Român, unde coada era mai lungă - deși așezată pe mai puține rânduri - așa că ne-am hotărât pentru Ambasadă.

La ora 16.30, deci, eram la capătul cozii. Foarte repede, au mai apărut câteva persoane în spatele nostru. Cățiva turiști români, cupluri, peste 25 de ani, vorbind și râzând tare, comentând situația și exprimându-și părerile politice în gura mare, etc. Cred că știm cu toții despre ce tip de oameni vorbesc, și, până la urmă, deși mi-am pierdut răbdarea și i-am rugat să fie mai civilizați, nu ei erau problema cea mai arzătoare în acea după-amiază. Problema mai „arzătoare”, la ora 18, era că ni se făcuse frig (sic!) și ne înghețaseră mâinile în așa hal, încât cu greu am fost în stare să completăm, cu un scris cât de cât decent, acele declarații pe propria răspundere. Auzind însă ce se întâmplă la alte ambasade, ne-am bucurat că măcar există destule copii și că avem voie să le completăm în afara secției. 

La ora 19, pe lângă frig, ni s-a făcut și foame – energia de la prăjituri și cafea se epuizase prin tremurat, de frig și nerăbdare. În tot acest timp, oamenii făceau poze și filmau cu telefoanele, Facebook-ul vuia, trecători curioși ne întrebau ce așteptăm, „E vreun concert rock înăuntru acolo?” (nu vă mirați, e probabil datorită numărului mare de tineri). Coada înainta dureros de încet, și ne măsuram progresul în funcție de ferestrele în dreptul cărora ne aflam. La un moment dat, ușa de lemn a amabasadei s-a închis și s-a aprins un bec roșu deasupra ei – nu mai intra nimeni. Atunci am stat în dreptul ferestrei respective cam o oră.

La ora 19.15 am reușit să intrăm în ambasadă. În spatele nostru, afară, am lăsat o coadă cam la fel de mare ca cea pe care am găsit-o când am ajuns. Glumeam cu fetele și cu doamna simpatică din față că, în curând, atingem pragul de 3 ore de stat la coadă; dar, cumva, ne liniștisem: eram înăuntru și, deși era coadă și în fața noastră, vedeam ușile de sticlă dincolo de care se aflau cele patru cabine de vot și cele patru ștampile. „Ajungem să votăm. Dacă suntem aici trebuie să ne lase să votăm, e lege. Au și anunțat.” Era bine. Era și mai cald, lumea zâmbea mai mult.

La ora 20.15 înaintasem câțiva metri. Ușa de lemn din spatele nostru s-a încuiat, semn ca cei de afară nu mai erau lăsați înăuntru. Eram în fața scărilor care duceau la cabinele de vot din spatele ușilor de sticlă, uși de care ne despărțea doar un lanț care se ridica odată la 10-15 minute, pentru a lăsa câte patru sau două persoane să se apropie de uși. Oamenii care ieșeau din camera de vot erau fie bucuroși că „au reușit”, fie nervoși că au fost batjocoriți de comportamentul funcționarilor care se mișcau atât de încet la verificarea buletinelor și completarea datelor personale, încât unii votanți le-au oferit ajutorul pentru această muncă istovitoare. O doamnă cu un copil de mână ne-a dat pe toți la o parte, urlând: „Am un copil cu mine, faceți loc că vă omor pe toți!” Când a ieșit, după vreo 15 minute, cu ochii pierduți și dând incontrolabil din mâini, ne-a spus tuturor, cuprinsă de spasme de nervi si mai mult țipând decât vorbind, cum a fost umilită de funcționari.

La ora 20.30 eram în fața ușii. Puteam atinge geamul. Vedeam de cealaltă parte funcționarii bând cafele și făcându-și treaba plictisiți, fără grabă, de parcă la ușa lor bătea un curent neplăcut, care te mai „trage” pe la șale, dar împotriva căruia nu prea ai ce să faci - și, în plus, îți e oricum lene să te miști să-ți pui brâul.  Unul dintre ei, tânăr, îmbrăcat într-un pulover verde deschis, a ieșit în capul scărilor cu mâinile în șold și cu o privire satisfăcută și batjocoritoare: „Băi! Voi ați votat? Hăhăhă” A mai stat acolo câteva secunde, uitându-se la lumea de „jos”, și când au început huiduielile a intrat înapoi în camera caldă și protectoare.

Peste 5 minute, brusc, lumea a început să aplaude și să ovaționeze – cei de afară reușiseră să forțeze ușa de lemn și să intre în clădire. Eram mândri – uite, românii vor să voteze! Nu ne-a deranjat prea tare că s-au împins și s-au băgat în fața noastră – oricum eram cu toții acolo. Nu puteau să ne trimită acasă – doar eram acolo de mai bine de 4 ore și jumătate și ajunsesem la rând. Una din prietenele mele a reușit să intre, a votat, și a ieșit mulțumită. Acum vine și rândul nostru. E fără 5 minute, dar uite, cealaltă prietenă e cu mâna pe clanță, ce se poate întâmpla?

Iar apoi s-a întâmplat. Au ieșit ultimele persoane din camera cu uși de sticlă, iar în urma lor, ușile s-au încuiat. Am crezut că e o glumă. „Eh cum să nu ne lase să votăm, stăm aici, nu plecăm niciunde și nu au încotro”. Se striga „Vrem să votăm!” și „Hoții!” Se huiduia. Se bătea în geam. Se înjura. Se țipa. Se împingea. Se amenința. Cei dinăuntru ne făceau semne cu degetul și ne arătau ceasul: „Gata, s-a închis. E ora 9, dom’le!” Unii din ei ne făceau poze, nouă, celor de afară, alții zâmbeau.

Pe măsură ce mulțimea devenea mai nemulțumită, totuși, cei dinăuntru deveneau agitați. Se plimbau în sus și în jos. Camera protectoare nu mai părea atât de sigură. Vorbeau la telefon, dădeau din brațe a neputință. La scurt timp au apărut trei polițiști austrieci, blonzi și îmbujorați. Au decis că, ambasada fiind teritoriu românesc, nu pot interveni și au plecat. În urma lor mulțimea aplauda, și se uita lacomă la cei de după ușă, acum vizibil speriați. Discuții prin ușă, invocări de legi, veșnicul om din grup care își asumă rolul de conducător spontan și face ordine, oameni care împingeau acerb.

În jurul orei 21:45 au apărut din nou cam zece polițiști și doi jandarmi. Au făcut zid în fața ușii de sticlă și ne-au rugat să ne îndepărtăm. Le-am explicat care e situația, că suntem pașnici și nu vrem decât să ne exercităm dreptul constituțional la vot. Nimic mai mult. Am început să scandăm în germană „Wir wollen wählen!” (“Vrem să votăm!”) Într-un final, doamna consul a prins curaj și a ieșit să ne vorbească. Ne-a spus că asta e legea. A fost huiduită, i s-au pus întrebări. A concluzionat spunând: „Mai aveți ocazia să votați și pe 16”. Atât. Apoi a intrat iar la căldură și noi am rămas în hol. Poliția a insistat să plecăm acasă, binevoitori și eficienți, precum îi știm. Nu puteam rămâne în ambasadă și nu puteam face protest în fața ei: ar fi fost ilegal, și, știind ce imagine au românii în Austria și nu numai, niciunul dintre noi nu ar fi vrut să creeze probleme. Civilizat, fără violență, discutând pașnic cu poliția, am plecat acasă. Câteva fete cu tocuri înalte și-au făcut, înainte să plece, poze și selfies cu cei doi jandarmi bine făcuți.

Am plecat umilite. Nu-mi venea să cred că nu am reușit să votez. Nici acum, două zile mai târziu, nu știu cum e posibil acest lucru, și de duminică seara încoace mă simt bulversată. Apoi am auzit că s-ar fi spus că cei ce au încercat să voteze la ambasade au fost aduși cu autobuzele acolo, tocmai ca să încetinească procesul, și că aveau pancarte pregătite de protest. Mi-a venit să râd. Apoi să plâng. Pentru că mi-am dat seama de motivul pentru care am plecat din România: erau prea mulți oameni corupți, „miștocari”, „șmecheri” cu diplome false, mincinoși, lipsiți de respect pentru ceilalți, comuniști. Și, în loc să le schimbăm atitudinea și, astfel, să fim mai aproape de a deveni o țară unde un comportament civilizat este norma, ne afundăm din ce în ce mai mult într-o atitudine diametral opusă. E atât de trist că involuăm. E atât de trist că noi, cei tineri, trăim pe propria noastră piele ceea ce am auzit doar din poveștile de pe vremea comunismului ale părinților (cozi, minciuni, măsluieli ale votului, lipsa democrației) – mai ales după ce acum 25 de ani s-a murit tocmai pentru ca noi să nu mai trăim aceste lucruri. Pentru mine, însă, e cel mai trist că acum nu mai susțin sus și tare că nu voi renunța niciodată la cetățenia română ci, pentru prima oară, ma gândesc serios să aplic pentru cea austriacă.

Până atunci, însă, mai am o speranță: că voi merge pe 16 noiembrie, dis de dimineață, la Ambasada României la Viena, înarmată cu pături, mâncare, un termos cu cafea și multă răbdare, și – chiar de ar fi să aștept 12 ore la coadă - voi vota pentru șansa mea de a mă întoarce cândva cu bucurie în țara mea natală.

Articol apărut in revista Cultura, nr. 493 din 13 noiembrie 2014. In curand si online pe http://revistacultura.ro/ 

Pozele îi aparțin Iuliei Stângu.