Cum mi-am petrecut ziua de 2 noiembrie 2014

Înainte de toate, se cade să mă prezint. Mă numesc Maria, am 26 de ani și locuiesc de patru ani în Viena. Am venit aici pentru un master în inginerie medicală, și am rămas pentru doctorat. Mi-am dorit să fac cercetare, să lucrez în universitate, să public articole științifice, să predau unor studenți pe care să-i consider colegi și care au aceleași interese ca mine. Mi-am dorit să fac studii reale, și nu pentru a avea o diplomă și atât, să fac un doctorat real, care să-mi deschidă ușa spre o carieră academică. Având tatăl profesor universitar in România mi-a fost clar că, pentru toate aceste dorințe, trebuie să mă îndrept spre altă țară. Asta era în iulie 2010.

De când am împlinit 18 ani și m-am trezit brusc cu drept de vot am fost genul acela de cetățean pe care mulți îl critică: nu am fost interesată de politică de niciun fel. Mi s-a părut că deviază prea mult de la ceea ce ar trebui să fie, că toți sunt corupți și fură, că toți sunt la fel. De aceea nu m-a interesat să votez.

În octombrie 2014 m-am hotărât să votez la alegerile prezidențiale. Ba chiar mai mult, pentru prima oară mi-am dat seama că am ce să votez și nu numai: mi-am dat seama că, mai mult ca niciodată, trebuie să-mi exercit acest drept tocmai pentru a-mi ajuta țara și a-mi crește mie însămi șansele de a-mi dori să mă întorc în ea într-o bună zi. Eram cumva bucuroasă și entuziasmată. Politic. Un sentiment pe care nu l-am mai avut până atunci.

Pe 2 noiembrie la ora 15 am ajuns în fața Ambasadei României la Viena, împreună cu două prietene. Coada se întindea până la următoarea stradă, erau sute de oameni acolo. Am râs și am spus „Ei, nu stăm la coada asta. Hai să bem o cafea prin apropriere și să ne întoarcem mai târziu”. Am fost într-o cafenea simpatică, nou deschisă, de pe Favoritenstrasse, am mâncat prăjituri, am băut cappuccino și Latte Machiatto și ne-am întors la ora 16.30. Pe drum ne-am oprit și la Institutul Cultural Român, unde coada era mai lungă - deși așezată pe mai puține rânduri - așa că ne-am hotărât pentru Ambasadă.

La ora 16.30, deci, eram la capătul cozii. Foarte repede, au mai apărut câteva persoane în spatele nostru. Cățiva turiști români, cupluri, peste 25 de ani, vorbind și râzând tare, comentând situația și exprimându-și părerile politice în gura mare, etc. Cred că știm cu toții despre ce tip de oameni vorbesc, și, până la urmă, deși mi-am pierdut răbdarea și i-am rugat să fie mai civilizați, nu ei erau problema cea mai arzătoare în acea după-amiază. Problema mai „arzătoare”, la ora 18, era că ni se făcuse frig (sic!) și ne înghețaseră mâinile în așa hal, încât cu greu am fost în stare să completăm, cu un scris cât de cât decent, acele declarații pe propria răspundere. Auzind însă ce se întâmplă la alte ambasade, ne-am bucurat că măcar există destule copii și că avem voie să le completăm în afara secției. 

La ora 19, pe lângă frig, ni s-a făcut și foame – energia de la prăjituri și cafea se epuizase prin tremurat, de frig și nerăbdare. În tot acest timp, oamenii făceau poze și filmau cu telefoanele, Facebook-ul vuia, trecători curioși ne întrebau ce așteptăm, „E vreun concert rock înăuntru acolo?” (nu vă mirați, e probabil datorită numărului mare de tineri). Coada înainta dureros de încet, și ne măsuram progresul în funcție de ferestrele în dreptul cărora ne aflam. La un moment dat, ușa de lemn a amabasadei s-a închis și s-a aprins un bec roșu deasupra ei – nu mai intra nimeni. Atunci am stat în dreptul ferestrei respective cam o oră.

La ora 19.15 am reușit să intrăm în ambasadă. În spatele nostru, afară, am lăsat o coadă cam la fel de mare ca cea pe care am găsit-o când am ajuns. Glumeam cu fetele și cu doamna simpatică din față că, în curând, atingem pragul de 3 ore de stat la coadă; dar, cumva, ne liniștisem: eram înăuntru și, deși era coadă și în fața noastră, vedeam ușile de sticlă dincolo de care se aflau cele patru cabine de vot și cele patru ștampile. „Ajungem să votăm. Dacă suntem aici trebuie să ne lase să votăm, e lege. Au și anunțat.” Era bine. Era și mai cald, lumea zâmbea mai mult.

La ora 20.15 înaintasem câțiva metri. Ușa de lemn din spatele nostru s-a încuiat, semn ca cei de afară nu mai erau lăsați înăuntru. Eram în fața scărilor care duceau la cabinele de vot din spatele ușilor de sticlă, uși de care ne despărțea doar un lanț care se ridica odată la 10-15 minute, pentru a lăsa câte patru sau două persoane să se apropie de uși. Oamenii care ieșeau din camera de vot erau fie bucuroși că „au reușit”, fie nervoși că au fost batjocoriți de comportamentul funcționarilor care se mișcau atât de încet la verificarea buletinelor și completarea datelor personale, încât unii votanți le-au oferit ajutorul pentru această muncă istovitoare. O doamnă cu un copil de mână ne-a dat pe toți la o parte, urlând: „Am un copil cu mine, faceți loc că vă omor pe toți!” Când a ieșit, după vreo 15 minute, cu ochii pierduți și dând incontrolabil din mâini, ne-a spus tuturor, cuprinsă de spasme de nervi si mai mult țipând decât vorbind, cum a fost umilită de funcționari.

La ora 20.30 eram în fața ușii. Puteam atinge geamul. Vedeam de cealaltă parte funcționarii bând cafele și făcându-și treaba plictisiți, fără grabă, de parcă la ușa lor bătea un curent neplăcut, care te mai „trage” pe la șale, dar împotriva căruia nu prea ai ce să faci - și, în plus, îți e oricum lene să te miști să-ți pui brâul.  Unul dintre ei, tânăr, îmbrăcat într-un pulover verde deschis, a ieșit în capul scărilor cu mâinile în șold și cu o privire satisfăcută și batjocoritoare: „Băi! Voi ați votat? Hăhăhă” A mai stat acolo câteva secunde, uitându-se la lumea de „jos”, și când au început huiduielile a intrat înapoi în camera caldă și protectoare.

Peste 5 minute, brusc, lumea a început să aplaude și să ovaționeze – cei de afară reușiseră să forțeze ușa de lemn și să intre în clădire. Eram mândri – uite, românii vor să voteze! Nu ne-a deranjat prea tare că s-au împins și s-au băgat în fața noastră – oricum eram cu toții acolo. Nu puteau să ne trimită acasă – doar eram acolo de mai bine de 4 ore și jumătate și ajunsesem la rând. Una din prietenele mele a reușit să intre, a votat, și a ieșit mulțumită. Acum vine și rândul nostru. E fără 5 minute, dar uite, cealaltă prietenă e cu mâna pe clanță, ce se poate întâmpla?

Iar apoi s-a întâmplat. Au ieșit ultimele persoane din camera cu uși de sticlă, iar în urma lor, ușile s-au încuiat. Am crezut că e o glumă. „Eh cum să nu ne lase să votăm, stăm aici, nu plecăm niciunde și nu au încotro”. Se striga „Vrem să votăm!” și „Hoții!” Se huiduia. Se bătea în geam. Se înjura. Se țipa. Se împingea. Se amenința. Cei dinăuntru ne făceau semne cu degetul și ne arătau ceasul: „Gata, s-a închis. E ora 9, dom’le!” Unii din ei ne făceau poze, nouă, celor de afară, alții zâmbeau.

Pe măsură ce mulțimea devenea mai nemulțumită, totuși, cei dinăuntru deveneau agitați. Se plimbau în sus și în jos. Camera protectoare nu mai părea atât de sigură. Vorbeau la telefon, dădeau din brațe a neputință. La scurt timp au apărut trei polițiști austrieci, blonzi și îmbujorați. Au decis că, ambasada fiind teritoriu românesc, nu pot interveni și au plecat. În urma lor mulțimea aplauda, și se uita lacomă la cei de după ușă, acum vizibil speriați. Discuții prin ușă, invocări de legi, veșnicul om din grup care își asumă rolul de conducător spontan și face ordine, oameni care împingeau acerb.

În jurul orei 21:45 au apărut din nou cam zece polițiști și doi jandarmi. Au făcut zid în fața ușii de sticlă și ne-au rugat să ne îndepărtăm. Le-am explicat care e situația, că suntem pașnici și nu vrem decât să ne exercităm dreptul constituțional la vot. Nimic mai mult. Am început să scandăm în germană „Wir wollen wählen!” (“Vrem să votăm!”) Într-un final, doamna consul a prins curaj și a ieșit să ne vorbească. Ne-a spus că asta e legea. A fost huiduită, i s-au pus întrebări. A concluzionat spunând: „Mai aveți ocazia să votați și pe 16”. Atât. Apoi a intrat iar la căldură și noi am rămas în hol. Poliția a insistat să plecăm acasă, binevoitori și eficienți, precum îi știm. Nu puteam rămâne în ambasadă și nu puteam face protest în fața ei: ar fi fost ilegal, și, știind ce imagine au românii în Austria și nu numai, niciunul dintre noi nu ar fi vrut să creeze probleme. Civilizat, fără violență, discutând pașnic cu poliția, am plecat acasă. Câteva fete cu tocuri înalte și-au făcut, înainte să plece, poze și selfies cu cei doi jandarmi bine făcuți.

Am plecat umilite. Nu-mi venea să cred că nu am reușit să votez. Nici acum, două zile mai târziu, nu știu cum e posibil acest lucru, și de duminică seara încoace mă simt bulversată. Apoi am auzit că s-ar fi spus că cei ce au încercat să voteze la ambasade au fost aduși cu autobuzele acolo, tocmai ca să încetinească procesul, și că aveau pancarte pregătite de protest. Mi-a venit să râd. Apoi să plâng. Pentru că mi-am dat seama de motivul pentru care am plecat din România: erau prea mulți oameni corupți, „miștocari”, „șmecheri” cu diplome false, mincinoși, lipsiți de respect pentru ceilalți, comuniști. Și, în loc să le schimbăm atitudinea și, astfel, să fim mai aproape de a deveni o țară unde un comportament civilizat este norma, ne afundăm din ce în ce mai mult într-o atitudine diametral opusă. E atât de trist că involuăm. E atât de trist că noi, cei tineri, trăim pe propria noastră piele ceea ce am auzit doar din poveștile de pe vremea comunismului ale părinților (cozi, minciuni, măsluieli ale votului, lipsa democrației) – mai ales după ce acum 25 de ani s-a murit tocmai pentru ca noi să nu mai trăim aceste lucruri. Pentru mine, însă, e cel mai trist că acum nu mai susțin sus și tare că nu voi renunța niciodată la cetățenia română ci, pentru prima oară, ma gândesc serios să aplic pentru cea austriacă.

Până atunci, însă, mai am o speranță: că voi merge pe 16 noiembrie, dis de dimineață, la Ambasada României la Viena, înarmată cu pături, mâncare, un termos cu cafea și multă răbdare, și – chiar de ar fi să aștept 12 ore la coadă - voi vota pentru șansa mea de a mă întoarce cândva cu bucurie în țara mea natală.

Articol apărut in revista Cultura, nr. 493 din 13 noiembrie 2014. In curand si online pe http://revistacultura.ro/ 

Pozele îi aparțin Iuliei Stângu.

Loneliness is beautiful

Nu ştiu unde am auzit asta dar azi, pentru prima oară, mi-am amintit de aceste cuvinte şi pentru un timp le-am înţeles.

Există singurătăţi şi singurătăţi. Eu sunt singură când stau acasă, în camera mea minusculă – carceră şi oază de libertate de câţiva metri pătraţi-, sunt singură când lucrez într-un birou cu patru alţi oameni care mă ignoră – şi ei sunt singuri, suntem toţi singuri împreună- şi sunt cea mai singură în tristeţe.

Dar azi am fost singură altfel. Frumos. A fost o singurătate care a curs liniştită şi cristalină ca un pârâu ce izvorăşte de nicăieri şi seacă în câteva ore. M-am plimbat prin centrul Vienei, de la Karlsplatz la Stephansplatz la Schwedenplatz şi apoi fără ţintă până am dat de Rathaus. Am luat un tramvai greşit şi am ajuns pe o stradă întunecată. N-am simţit nicio teamă, nicio supărare. Mă întorc înapoi. Nu am pierdut nimic. Nu mă grăbesc niciunde. Nu mă aşteaptă nimeni.
Am văzut chipuri, personalităţi, personaje, cupluri, zâmbete. Roiuri de turişti. Copii. Le-am văzut altfel decât le văd atunci când mă grăbesc undeva; atunci toate astea sunt parte din mediu, sunt fundal, sunt detalii într-o lume unde esenţialul e altul. Dar azi, azi acesta mi-a fost esenţialul. Lumea în afara mea. Am fost ca un suflet care umblă fără trup, fără trecut şi fără alt prezent decât cel al lumii înconjurătoare.

Am auzit glume la care am zâmbit, crâmpeie de conversaţie din care am croşetat povestea posibilă a continuării, cuvinte în germană pe care nu le ştiam şi fel şi fel de limbi străine, sunete, exclamaţii. Le-am adoptat pe toate cu sete, ca un nou-născut care aude şi învaţă primele lui sunete.

Cum ar fi să trăim aşa? Fără noi înşine, fără a lega totul de persoana noastră, fără noţiunea de Eu. Doar prin lumea din jur, prin imaginile şi sunetele ei. Poate acesta e absolutul singurătăţii: dezicerea de sine în favoarea lumii.

36 s

Maşina rece repetă la fiecare 36 de secunde aceeaşi mişcare. Rotaţie, jos, sus, lumina albastră patru secunde, sus, jos, rotaţie. Sunt într-un abis, condamnată să trăiesc toată viaţa aceleaşi 36 de secunde iar şi iar. La fiecare mişcare încerc să caut ceva schimbat, să văd că substanţa crem se dezlipeşte altfel de plasticul ei, că sunetul pe care îl face dezlipindu-se – clac! – e o notă mai sus sau mai jos. Lumina e oare altă nuanţă de albastru de data asta?

Nu. Totul e la fel, identic până la cel mai mărunt detaliu, la fiecare 36 de secunde.

Subsolul ăsta miroase inţepător a ceva greu chimic. În spatele meu un dulap cu uşi magnetice ascunde fel şi fel de substanţe pe care am poftă să le amestec până când explozia rezultatului ar acoperi sunetul monoton al maşinăriei din faţa mea. Rotaţie, jos, sus, lumina albastră patru secunde, sus, jos, rotaţie.

Maşina cere din nou substanţa ei cremoasă fără a-şi întrerupe ritualul. Dacă în loc s-o hrănesc aş mânji-o cu ea, dacă aş scrie cu ea poveşti pe pereţii grotei asteia, pe dulap, printre substanţe, pe podeaua asta înnegrită de paşi necunoscuţi?

Clac! – au mai trecut 36 de secunde. Ori o infinitate de ori egal clepsidra timpului mei ce azi merge în gol.

Şi dacă maşinăria mea mi-ar face o surpriză şi, în loc de ştersele şi liniştitele cubuleţe de 12.5 mm mi-ar crea dintr-o dată miniaturale oraşe colorate, fremătătoare, cu palmieri şi clădiri fanteziste? Secundele mele ar fi acolo o eternitate, prima secundă ar fi începutul universului iar ultima, sfârşitul. Aşa cum pentru câini un an e egal cu zece ani umani, aşa pentru micile fiinţe ce ar trăi în aceste oraşe 36 de secunde ar fi egale cu zece miliarde de ani.

Butonul roşu, butonul albastru. Unul din ele ar putea oare produce o nenorocire? Dar ar sparge cele 36 de secunde într-o eternitate la fel de monotonă, poate, dar una nouă. Mânuşile verzi lipicioase. Eu, în negru. Fondul alb. Iata pictura impresionistă a unui laborator dezinfectat de curând, unde o maşină zumzăie în ritmul ei, cu mişcările ei proprii pe care le repetă neîncetat, fără să obosească, fără să protesteze.

Rotaţie, jos, sus, lumina albastră patru secunde, sus, jos, rotaţie.

Clac!

Gianny de Viena

Există! Şi e român.

Am aşteptat atât până să-i divulg existenţa pentru că nu eram sigură cine este el. Este oare băiatul în trening venit la muncă la negru? Este oare cel cu ceasul de aur care organizează alba-neagra în mijlocul străzii, la Schwedenplatz? Sau să fie cel tuciuriu care mi-a furat portofelul? Ba chiar l-am luat în considerare şi pe Türkan, acest Gianny „austriac” (blugi decoloraţi, ştras în ureche, freză gelată tip gărduleţ/deluşor, avea potenţial!). Ei bine, niciunul dintre ei. Pe Gianny de Viena l-am descoperit chiar în seara asta, e proaspăt scos din cuptor. Unde? La un concert Şuie Paparude. Da, aici, în Viena.

Offtopic, ca să înţelegeţi, Şuie au avut un concert în Cafe Leopold din Viena, de altfel o locaţie foarte trendy, fix în centrul cultural al oraşului. Având în vedere că sunt fan, aş fi mers oricum, dar motivaţia a fost cu atât mai mare cu cât am câştigat o invitaţie moca la un concurs de pe site-ul locaţiei (dacă introducerea numelui şi a adresei de mail se poate numi concurs). M-am aşteptat să fie mulţi români, era şi normal, chiar şi eu am simţit mândria vag patriotică de a putea cânta în limba mea într-un oraş străin. Dar cumva mă aşteptam la o calitate o oamenilor cel puţin egală cu cea a publicului românesc de la un concert obişnuit Şuie. Nu mă aşteptam ca prima sintagmă pe care o aud la intrare să fie „Ce-aş băga o şaorma , frăţică!’’. De asemenea, mă aşteptam să înceapă concertul târziu, pe oră românească. Nu mă aşteptam să vină fară unul din soliştii principali (Bean). Şi nu mă aşteptam să aibă atât de puţin respect încât să vorbească doar română cu publicul. Pe de altă parte, având în vedere că sus numitul public era alcătuit 99% din români, pot să-i înţeleg. Nu că se vedea (doar) după feţe, dar era scandal, erau urlete şi înjurături, era înghesuială tip ”survival of the fittest’’ (primeşti cot, dai cot mai departe, te împinge, împingi mai departe; doar cu atotputernica fată cu tocuri nu-ţi merge: te calcă, e imună la tălpi joase). La sfârşit, însă, Dobrică a spus ceva ce mi-a atras atenţia: „Mulţumim tuturor studenţilor români de aici, multă baftă”. Şi atunci mi-am dat seama.

Deci, cine este de fapt Gianny de Viena? Acum, după concert, maltratată de coate şi cu degetele de la picioare perforate de tocuri cui zbânţuitoare, cu durere şi amărăciune în suflet vă spun: Gianny de la Viena este un student. Un tânăr al cărui părinţi au considerat că o Particulară nu e destul de bună pentru fiul lor; ca nu mai e de ajuns să „faci o facultate, să ai şi tu o diplomă’’. Nu. Acum trebuie să „faci o facultate în străinătate, să ai şi tu o diplomă din străinătate’’. Şi iată-l pe tânărul Gianny aterizat din faţa blocului direct la Viena. Nu mă înţelegeţi greşit, acest Gianny îi este totuşi superior celui românesc, merge (să zicem) zilnic la facultate, poate mai şi înţelege ceva şi ştie şi două-trei boabe de germană. Daca însă luăm valoarea lui relativă la mediul în care se află – Austria, Viena – el rămâne totuşi un Gianny. Poate a schimbat treningul pe o pereche de blugi, poate nu are tricoul cu Gigolo Italiano. Dar este cel care urlă, care vrea să fie în centrul atenţiei urcându-se pe scenă în faţa trupei, care strecoară şî câteva sloganuri despre Steaua, care trece prin mulţime despărţind-o ca Moise marea. Pentru că el e şmecher şi lumea trebuie să ştie asta. Păi ce, Gianny e un nimeni în oraşul ăsta european?

''Mireasa lui Satana'' sau Cea cu Materialitate Îndoielnică

De când m-am mutat pe meleaguri fără câini pe străzi şi cu opera a mai şmecheră din Europa, se vede treaba că mi-au lenevit poftele literare. Dar dacă ar fi să introduc, puţin câte puţin, viaţa mea „de dincolo”, aş începe cu persoana din viaţa mea care e cel mai puţin în viaţa mea (şi bine face).

Ea este colega mea de apartament. E totuşi cam mult spus, având în vedere situaţia socială absolut nefericită în care ne găsim: împărţim trei lucruri mari şi late. O baie (esenţial), o chiuvetă pe care îşi depozitează straturi peste straturi de vase nespălate şi un frigider în care, deşi are compartimentul cel mai mare, ţine în permanenţă doar o cutie de margarină şi o sticlă de ulei (cu toate că, acum vreo două săptămâni, recunosc că i-am găsit şi o cutie de lapte expirat de două luni).

Să-i spunem J. (spre marea mea ruşine, oricum nu mai ţin minte cum se numeşte cu adevărat, dar orice începe cu J pare a i se potrivi). Prima conversaţie cu ea îmi dezvăluie e mai tânără decât mine, zâmbeşte mult şi studiază ceva al cărui echivalent în română nu-l cunosc (şi probabil nu există). A două conversaţie, mult mai scurtă, îmi dezvăluie că este de acord să împărţim detergentul de vase. La a treia conversaţie îmi propusesem să merg atât de departe încât să o întreb dacă putem împărţi şi hârtia igienică (în definitiv, ne cunoşteam de două conversaţii). Această ocazie, însă, nu s-a mai ivit, pentru că de atunci drumurile noastre s-au mai intersectat doar dupa ceva vreme, când deja îmi cumpărasem propria-mi hârtie igienică, ce nu şi-a mai găsit loc decât pe calorifer (suportul fiind de mult ocupat). Şi oricum, la această a treia întâlnire, şi salutul pe care ni l-am spus a fost grăbit, ea fiind proaspăt ieşită din duş şi gătită doar în prosoape.

De atunci, pactul nostru tacit se pare că stipulează că niciuna dintre părţi nu va ieşi pe hol sau nu va accesa baia (indiferent de cât de stringente îi sunt nevoile) dacă cealaltă parte are activitate în minusculul spaţiu comun. Se va aştepta până la calmarea apelor, pentru evitarea oricărei întâlniri neplăcute pentru ambele părţi. De aceea, de multe ori mi-am pus problema materialităţii ei. Auzind doar zgomote, uşi închise, foşnete, rareori voci, e greu să nu te întrebi: oare există cu adevărat sau e doar un spirit dezordonat care posedă foarte multe prosoape în baie?

În mod ciudat, însă, aflu mereu câteva detalii despre acest spirit. Ştiu, de exemplu, că posedă o minunată pereche de cizme înalte de piele, cu talpă de metal (Kiss style) şi ascultă foarte mult brutal death metal, grindcore şi în general chestii satanice şi pletoase. De unde şi porecla inspirată pe care o prietenă i-a dat-o , Mireasa lui Satana. De asemenea, ştiu că are şi un partener ce o vizitează din când în când, judecând după gelul de duş bărbătesc de la baie şi periuţa de dinţi în plus. Ce mai ştiu, şi mă fascinează, este că are modalităţi ingenioase de a se debarasa de gunoi. La început am fost indignată că nu duce niciodată gunoiul din baie sau pe cel din bucătărie (ca s-o numesc aşa, cu generozitate), dar apoi am înţeles de ce. Pentru că ea nu produce gunoi. Sau îl depozitează pe tot în camera ei. Sau, prin minune, îl face să dispară. Altfel nu îmi explic cum tot gunoiul produs în cele două spaţii comune este doar al meu şi creşte doar sub încărcătura propriilor mele deşeuri.

Dar înainte să plec din „apartament’’ pentru a veni acasă de sărbători, m-am gândit să leg iarăşi puntea. Trebuie să iau legătura cu Spiritul. I-am lăsat un bilet scris cu grijă pe frigider, într-o germană impecabilă, în care i-am urat toate cele de sărbători. Şi am adăugat un smiley face. Şi o floare.

Să vedem ce iese după vacanţă.

Adieu! (sau Alltogether Now part II)

Mai am trei zile de lucru la librăria care mi-a fost profesoară de relaţii cu clienţii, frigider atât vara cât şi iarna, loc de citit pâna la epuizare şi de vizite-surpriză ale prietenilor (cărora le mulţumesc pentru drum şi pentru că mi-au adus cafea de la Gregory’s, sandwichuri şi salate de la Mega Image). Dar mai ales loc de discuţie cu, şi auzit poveşti de la, oameni de toate felurile.

Sunt oameni care au avut un anumit farmec şi pe care n-am să-i uit prea curând. Doamna Z., cea cu romanele siropoase, câte 20-30 pe comandă, care abia intrau într-o cutie. Îi era teamă să-şi parcheze maşina în faţa librăriei, ştiind că este interzis, aşa că de fiecare dată suna înainte să ajungă, rugându-mă să-i aduc cutia la maşină. “Ajung în 5 minute, mersi, te pup!” Domnul G., cel pornit împotriva americanilor. Prima oară când a venit mi-a adus o ciocolată, de 1 martie, “în loc de mărţişor”, şi mi-a povestit viaţa lui de colonel pe vremea lui Ceauşescu şi cum îi plimba pe americani prin Bucureşti. Un domn anonim, probabil pictor, cu care am discutat despre albumul de Vermeer pe care îl avem la vânzare (şi care, probabil, nu va fi cumpărat niciodată, având în vedere că, redus, costă 400 lei). Mi-a explicat câteva tehnici de pictură şi mi-a spus povestea unora dintre tablourile pictorului flamand. Călugăriţa, îmbrăcată în negru din cap până în picioare şi cu batic pe cap, ce îşi căuta cărţi de Windows 7. Doamna C., cea care şi-a cumpărat, probabil, toate cărţile care există pe piaţă despre metode de croşetat. Domnul O., cel cu multe cărţi cumpărate fără ştirea soţiei (la o comandă mai veche, în agendă, în dreptul numelui lui, era observaţia: “a nu fi sunat acasă, vine el la librărie, nu vrea să ştie soţia cât cheltuie pe cărţi!”). M. V., cel căruia i-am făcut prima factură din viaţa mea, bineînţeles, greşit. Ulterior şi-a comandat câteva cărţi şi o dată a fugit din mijlocul susţinerii unui examen de licenţă (era în comisie!), pentru a veni să le ia de la librărie. My personal favourite, A. A., cel cu multe cărţi despre triburi, dar şi despre cum să fii un gentleman, atât în viaţa de zi cu zi, cât şi la masă. Într-o zi nu a plecat imediat după ce şi-a luat cărţile, ci m-a întrebat una-alta, ajungând să avem o conversaţie cvasi-prietenească. Mai târziu s-a reprofilat pe cărţi despre misticism şi nu am mai purtat conversaţii, dar tot avea un farmec al lui. Şi tot aici, nu-l pot uita pe C., cel care a intrat, m-a salutat, m-a invitat la o cafea, apoi a făcut comanda şi a plecat. I-am amânat cafeaua pentru ziua în care va veni să-şi ia cartea, dar nu m-a mai invitat a doua oară (băieţi, nu faceţi asta, o groază de fete vorbesc serios când spun “data viitoare”!)

Mai sunt, bineînţeles, şi cei care mi-au mâncat câte puţin din suflet de fiecare dată când s-au arătat în faţa mea. Domnul T., singurul client care m-a stârnit atât de tare încât, la replica lui “în străinătate oamenii sunt altfel, domnişoară, nu ca dumneavoastră!”, eu am îndrăznit să-i replic “nu vă faceţi iluzii, nu sunt nici ca dumneavoastră!” Mi-a dat cele mai puternice palpitaţii din viaţa mea, laolată cu nişte senzaţii de sufocare şi altele din categoria cardio-respiratorii. De asemenea, domnul F., corporatistul acru şi plin de el, care m-a ameninţat în fel şi chip dacă nu-i vin cărţile repede şi dacă nu-i dăm discount la ele.

Aşa că, pe lângă bucuria de a nu mai trebui să mă trezesc dimineaţa (cel puţin două săptămâni, până la începerea facultăţii), de a nu mai trebui să suport diverse glumiţe şi bancuri libidinoase de la mai-marele libăriei, de a nu mai sta pe scaun 5 sau 9 ore pe zi, de a nu mai audia zilnic playlistul Kiss Fm, (pre)simt un dor difuz de oamenii care s-au perindat pe-aici în tot anul în care am lucrat la librărie.

Normalitate & co.

Din seria “e frumoasă, păcat că e populată”, am citit mai demult undeva cum că ţara noastră are o singură problemă: nu e normală. Adică lipsurile noastre toate se rezumă doar la lipsa de normalitate.

De exemplu, fiind în vizită în Atena săptămâna trecută, stăteam de vorbă cu nişte prieteni greci, la un frappe, pe malul mării. Acum, ştim cu toţii că nici grecii nu o duc bine, dar din conversaţia asta am dedus eu importanţa prezenţei normalităţii sau, mai bine spus, importanţa absenţei ei pe meleagurile noastre. S-au amuzat teribil când le-am spus că în parlamentul european ne reprezintă un ex-cioban, un nebun şi o piţipoancă, fiică de preşedinte. Au fost intrigaţi când i-am întrebat dacă ei au cultul fătucilor devenite vedete doar datorită silicoanelor, sau cultul perindării la TV a acestor silicoane, însoţite doar de curea pe post de fustiţă. Nici la menţionarea reality show-urilor (mai mult sau mai puţin regizate) cu urlete şi tigăi zburătoare, cu păruieli şi beep-uri cât cuprinde nu au dat semne de empatie. Ba chiar la un moment dat, ajungând să le spun că Nuţi a dus pantofi cu toc sinistraţilor dintr-o comună afectată de inundaţii, a început să mă cuprindă cumva ruşinea şi m-am hotărât să-i las pe ei să-mi povestească cum merg treburile in stil grecesc.

S-au plâns puţin de politică (dar ştim cu toţii că politica nu e normală pe plan mondial, şi nu mai e demult ceea ce ar trebui să fie) iar apoi mi-au explicat principiul halara: “te relaxezi, bei o cafea, iei o pauză, viaţa e frumoasă şi totul o să fie bine”. Ce frumos! Şi să nu-mi spuneţi că din cauza asta le merge prost acum, în criză; pentru că şi noi suntem tot pe-acolo şi principiul nostru al vieţii permanent gri (sau reverse-halara) nu ne-a ajutat cu nimic. Mai bine săraci şi fericiţi.

Să-mi sară naţionaliştii în cap, dar ţara asta îmi pare ca o greşeală la jocul acela de copii în care trebuie să introduci piese în formele corespunzătoare. E ca un cub pe care un copil a incercat să-l introducă într-o formă cilindrică şi, văzând că nu se potriveşte, l-a lăsat acolo. E strâmbă.