Loneliness is beautiful

Nu ştiu unde am auzit asta dar azi, pentru prima oară, mi-am amintit de aceste cuvinte şi pentru un timp le-am înţeles.

Există singurătăţi şi singurătăţi. Eu sunt singură când stau acasă, în camera mea minusculă – carceră şi oază de libertate de câţiva metri pătraţi-, sunt singură când lucrez într-un birou cu patru alţi oameni care mă ignoră – şi ei sunt singuri, suntem toţi singuri împreună- şi sunt cea mai singură în tristeţe.

Dar azi am fost singură altfel. Frumos. A fost o singurătate care a curs liniştită şi cristalină ca un pârâu ce izvorăşte de nicăieri şi seacă în câteva ore. M-am plimbat prin centrul Vienei, de la Karlsplatz la Stephansplatz la Schwedenplatz şi apoi fără ţintă până am dat de Rathaus. Am luat un tramvai greşit şi am ajuns pe o stradă întunecată. N-am simţit nicio teamă, nicio supărare. Mă întorc înapoi. Nu am pierdut nimic. Nu mă grăbesc niciunde. Nu mă aşteaptă nimeni.
Am văzut chipuri, personalităţi, personaje, cupluri, zâmbete. Roiuri de turişti. Copii. Le-am văzut altfel decât le văd atunci când mă grăbesc undeva; atunci toate astea sunt parte din mediu, sunt fundal, sunt detalii într-o lume unde esenţialul e altul. Dar azi, azi acesta mi-a fost esenţialul. Lumea în afara mea. Am fost ca un suflet care umblă fără trup, fără trecut şi fără alt prezent decât cel al lumii înconjurătoare.

Am auzit glume la care am zâmbit, crâmpeie de conversaţie din care am croşetat povestea posibilă a continuării, cuvinte în germană pe care nu le ştiam şi fel şi fel de limbi străine, sunete, exclamaţii. Le-am adoptat pe toate cu sete, ca un nou-născut care aude şi învaţă primele lui sunete.

Cum ar fi să trăim aşa? Fără noi înşine, fără a lega totul de persoana noastră, fără noţiunea de Eu. Doar prin lumea din jur, prin imaginile şi sunetele ei. Poate acesta e absolutul singurătăţii: dezicerea de sine în favoarea lumii.