Adieu! (sau Alltogether Now part II)

Mai am trei zile de lucru la librăria care mi-a fost profesoară de relaţii cu clienţii, frigider atât vara cât şi iarna, loc de citit pâna la epuizare şi de vizite-surpriză ale prietenilor (cărora le mulţumesc pentru drum şi pentru că mi-au adus cafea de la Gregory’s, sandwichuri şi salate de la Mega Image). Dar mai ales loc de discuţie cu, şi auzit poveşti de la, oameni de toate felurile.

Sunt oameni care au avut un anumit farmec şi pe care n-am să-i uit prea curând. Doamna Z., cea cu romanele siropoase, câte 20-30 pe comandă, care abia intrau într-o cutie. Îi era teamă să-şi parcheze maşina în faţa librăriei, ştiind că este interzis, aşa că de fiecare dată suna înainte să ajungă, rugându-mă să-i aduc cutia la maşină. “Ajung în 5 minute, mersi, te pup!” Domnul G., cel pornit împotriva americanilor. Prima oară când a venit mi-a adus o ciocolată, de 1 martie, “în loc de mărţişor”, şi mi-a povestit viaţa lui de colonel pe vremea lui Ceauşescu şi cum îi plimba pe americani prin Bucureşti. Un domn anonim, probabil pictor, cu care am discutat despre albumul de Vermeer pe care îl avem la vânzare (şi care, probabil, nu va fi cumpărat niciodată, având în vedere că, redus, costă 400 lei). Mi-a explicat câteva tehnici de pictură şi mi-a spus povestea unora dintre tablourile pictorului flamand. Călugăriţa, îmbrăcată în negru din cap până în picioare şi cu batic pe cap, ce îşi căuta cărţi de Windows 7. Doamna C., cea care şi-a cumpărat, probabil, toate cărţile care există pe piaţă despre metode de croşetat. Domnul O., cel cu multe cărţi cumpărate fără ştirea soţiei (la o comandă mai veche, în agendă, în dreptul numelui lui, era observaţia: “a nu fi sunat acasă, vine el la librărie, nu vrea să ştie soţia cât cheltuie pe cărţi!”). M. V., cel căruia i-am făcut prima factură din viaţa mea, bineînţeles, greşit. Ulterior şi-a comandat câteva cărţi şi o dată a fugit din mijlocul susţinerii unui examen de licenţă (era în comisie!), pentru a veni să le ia de la librărie. My personal favourite, A. A., cel cu multe cărţi despre triburi, dar şi despre cum să fii un gentleman, atât în viaţa de zi cu zi, cât şi la masă. Într-o zi nu a plecat imediat după ce şi-a luat cărţile, ci m-a întrebat una-alta, ajungând să avem o conversaţie cvasi-prietenească. Mai târziu s-a reprofilat pe cărţi despre misticism şi nu am mai purtat conversaţii, dar tot avea un farmec al lui. Şi tot aici, nu-l pot uita pe C., cel care a intrat, m-a salutat, m-a invitat la o cafea, apoi a făcut comanda şi a plecat. I-am amânat cafeaua pentru ziua în care va veni să-şi ia cartea, dar nu m-a mai invitat a doua oară (băieţi, nu faceţi asta, o groază de fete vorbesc serios când spun “data viitoare”!)

Mai sunt, bineînţeles, şi cei care mi-au mâncat câte puţin din suflet de fiecare dată când s-au arătat în faţa mea. Domnul T., singurul client care m-a stârnit atât de tare încât, la replica lui “în străinătate oamenii sunt altfel, domnişoară, nu ca dumneavoastră!”, eu am îndrăznit să-i replic “nu vă faceţi iluzii, nu sunt nici ca dumneavoastră!” Mi-a dat cele mai puternice palpitaţii din viaţa mea, laolată cu nişte senzaţii de sufocare şi altele din categoria cardio-respiratorii. De asemenea, domnul F., corporatistul acru şi plin de el, care m-a ameninţat în fel şi chip dacă nu-i vin cărţile repede şi dacă nu-i dăm discount la ele.

Aşa că, pe lângă bucuria de a nu mai trebui să mă trezesc dimineaţa (cel puţin două săptămâni, până la începerea facultăţii), de a nu mai trebui să suport diverse glumiţe şi bancuri libidinoase de la mai-marele libăriei, de a nu mai sta pe scaun 5 sau 9 ore pe zi, de a nu mai audia zilnic playlistul Kiss Fm, (pre)simt un dor difuz de oamenii care s-au perindat pe-aici în tot anul în care am lucrat la librărie.

Normalitate & co.

Din seria “e frumoasă, păcat că e populată”, am citit mai demult undeva cum că ţara noastră are o singură problemă: nu e normală. Adică lipsurile noastre toate se rezumă doar la lipsa de normalitate.

De exemplu, fiind în vizită în Atena săptămâna trecută, stăteam de vorbă cu nişte prieteni greci, la un frappe, pe malul mării. Acum, ştim cu toţii că nici grecii nu o duc bine, dar din conversaţia asta am dedus eu importanţa prezenţei normalităţii sau, mai bine spus, importanţa absenţei ei pe meleagurile noastre. S-au amuzat teribil când le-am spus că în parlamentul european ne reprezintă un ex-cioban, un nebun şi o piţipoancă, fiică de preşedinte. Au fost intrigaţi când i-am întrebat dacă ei au cultul fătucilor devenite vedete doar datorită silicoanelor, sau cultul perindării la TV a acestor silicoane, însoţite doar de curea pe post de fustiţă. Nici la menţionarea reality show-urilor (mai mult sau mai puţin regizate) cu urlete şi tigăi zburătoare, cu păruieli şi beep-uri cât cuprinde nu au dat semne de empatie. Ba chiar la un moment dat, ajungând să le spun că Nuţi a dus pantofi cu toc sinistraţilor dintr-o comună afectată de inundaţii, a început să mă cuprindă cumva ruşinea şi m-am hotărât să-i las pe ei să-mi povestească cum merg treburile in stil grecesc.

S-au plâns puţin de politică (dar ştim cu toţii că politica nu e normală pe plan mondial, şi nu mai e demult ceea ce ar trebui să fie) iar apoi mi-au explicat principiul halara: “te relaxezi, bei o cafea, iei o pauză, viaţa e frumoasă şi totul o să fie bine”. Ce frumos! Şi să nu-mi spuneţi că din cauza asta le merge prost acum, în criză; pentru că şi noi suntem tot pe-acolo şi principiul nostru al vieţii permanent gri (sau reverse-halara) nu ne-a ajutat cu nimic. Mai bine săraci şi fericiţi.

Să-mi sară naţionaliştii în cap, dar ţara asta îmi pare ca o greşeală la jocul acela de copii în care trebuie să introduci piese în formele corespunzătoare. E ca un cub pe care un copil a incercat să-l introducă într-o formă cilindrică şi, văzând că nu se potriveşte, l-a lăsat acolo. E strâmbă.

Să-l ajutăm pe Gianny!

Gianny e bolnav. Câţiva membri din gaşca lui de jmekeri cu care clatină tramvaiele în drum spre stadion şi bate suporterii echipelor adverse după meciuri sunt îngrijoraţi: se pare că tânărul n-a urmărit campionatul mondial, n-a mâncat shaorma de o lună şi în ultimul timp a refuzat să iasă cu băieţii în faţa blocului la seminţe şi bere la 2 litri. Ce se petrece?

Un prieten apropiat al lui Gianny, acum marginalizat însă de gaşca din cartier pentru ca a fost singurul din grupul lui şcolar care a luat bacul, a stat de curând de vorbă cu tânărul. A., spus şi Killeru’, i-a făcut o vizită la domiciliu lui Gianny şi ne-a mărturisit că acesta este într-o stare jalnică: stă mai toată ziua în pat, uneori citeşte (cărţi!) şi ascultă muzică uşoară. “Nu mai bagă cedeurile cu Copilu dă Aur şi nici pă alea cu Guţă. Am venit cu cel mai nou şi cel mai adevărat album dă manele, pă sistem, "Vrea gagica mea la mare"…Nici nu s-a uitat la iel. Acu ascultă Radio Romantic şi zice că cică gata, vrea să se bage la învăţat, la astea, să ia şi iel bacu la anu. Io i-am zis că e mare belea asta, că uite la mine, am luat şi io bacu anu ăsta şi gata, bagabonţii dîn cartier nu mai vorbeşte cu mine niciunu…Că cică m-am lăsat de jmekereală, că astea…Da dă unde, că io m-am dus la bac că m-a obligat maică-mea şi să moară fata mea dacă am vrut să-l iau, da nushtu cum dracu că le-am nimerit! E periculos cu astea, frăţică!”

Întrebat de ce crede că Gianny a ajuns în această situaţie tristă, Killeru ne spune: “Eh are bucurii la o fată, ce să fie? O tot vede pă una în tramvai când vine dă la antrenament şi gata, cică aia e iubirea la viaţa lui, vrăjeli d-astea. Pai io i-am zis frăţicăăă ieşi în cartier la colţ, trece zece d-alea cum ai văzut tu! La ce bunăciuni avem aci în cartier…Păi noi dă ce stăm în fiecare seară p-afară până la 2-3? Să le vedem şi noi pă fetele astea, pă vecinele! Hă hă!”
“E nebun frăţie, deci să moară viaţa mea dacă te mint! Nici n-a vorbit cu fata, că cică îi era ruşine, auzi iel, care are cel mai cel talent la agăţat în cartier…Plus că are bani, are valoare…E ca domn’ Juan ăla sau cum îl cheamă. Da dă fata asta îi era ruşine. E prost făcut grămadă, dacă-ţi spun…“
„Da io cel mai tare mi-e frică că îl ia ăştia în cartier la ochi…Că s-a făcut fraier, că astea. Cum mi-au făcut mie. Da la mine ie bine, că-l am pă fratimi-miu fotbalist şi toţi îl respectă, şi mă lasă bulangiii ăştia în pace…Da Gianny n-are pă nimeni…nu ştiu, e urâta treaba“.

Acesta este un apel către toţi oamenii cu suflet. Haideţi s-o găsim pe fata de care s-a îndrăgostit Gianny şi să îi vorbim de băiatul care a căzut la pat din iubire pentru ea. Să-l salvăm pe Gianny de furia jmekerilor cartierului cât de repede posibil, până când nu se apucă de învăţat pentru bac!
Cei ce au văzut o fată de statură medie, blondă, cu rădăcini şi şuviţe închise la culoare, sâni impunători şi cercei mari de aur sunt rugaţi să ne dea aici informaţii despre ea. Fata poartă în special colanţi şi pantaloni albi foarte scurţi şi este adesea însoţită de o prietenă ce-i seamănă uluitor şi căreia i se adresează cu “fă”.

My personal hell(s)

Iadul meu personal poate lua doar două forme. Asta presupunând, bineînţeles, că după ce murim suntem repartizaţi în Iad sau în Rai, sau o mai ardem aiurea prin Purgatoriu, după caz. Şi presupunând, de asemenea, că am fost o persoană atât de malefică şi (auto)distructivă în timpul vieţii încât voi fi repartizată direct în Iad, fără drept de apel (mă întreb dacă şi de ce se scrie Iadul cu literă mare? Iniţial am scris cu literă mică: iadul, raiul. Dar cumva la purgatoriu mi s-a părut inadecvat).

Două forme ale iadului meu personal deci. În prima lui formă, acesta ar fi un loc plin de oameni frumoşi, inteligenţi, strălucitori. Perfecţi şi de pus în vitrină, fascinanţi, uimitori. Şi în fiecare zi, pe rând, unul câte unul, ar dezvălui un interior gol şi putred; şi-ar scoate costumele de zei şi ar rămâne, în goliciunea lor de extratereştri, doar o mână de măruntaie putrede şi suflete kitschoase de plastic. Asta zi de zi, întru eternitate.

Al doilea iad al meu ar fi să trăiesc etern într-o vară bucureşteană extremă. Asfalt topit, claxoane stridente în aerul dilatat şi irespirabil, munţi de praf, picioare murdare, mirosuri fetide, oameni voluminoşi şi lipicioşi, papuci târşâiţi, goliciuni care mai de care, piei arse de soare. Cum spunea domnul Bacovia: „Cei vii se mişcă şi ei descompuşi/ Cu lutul de căldura asudat”.

Până una alta, însă, încă mai pot spera că nu mă trimite Nimeni în iad. Presupunând, din nou, că există Cineva care are gânduri de a mă trimite Undeva.

Amorezata

Inima îmi bătea foarte tare când am sărit gardul. Câinele fugise de acasă cu câteva zile în urmă, de el nu mă mai temeam. Îmi ştiam drumul ca în palmă, aşa că întunericul gros nu m-a făcut să-mi pierd echilibrul mersului nicio secundă. Am mers drept înainte, pe potecă, pâna la peretele alb al casei ce se distingea în întuneric precum un bec pâlpâind în beznă. Bâjbâind pe lângă perete, am cotit la stânga şi cu mâinile întinse înainte am făcut câţiva paşi nesiguri până când vârfurile degetelor mi s-au lovit de ceva de lemn. Ajunsesem la scară. Apucându-mă cu ambele mâini de ea, am urcat încet, treaptă cu treaptă, la fiecare pas auzindu-mi inima bubuind în liniştea curţii adormite. La ultima treapta m-am oprit şi am aprins scurt lanterna pentru a cerceta locul. Mansarda era goală ca întotdeauna: o cameră mare şi încinsă de soarele de peste zi, mirosind a mucegai şi vag a busuiocul ce fusese pus la uscat, spânzurat de una din grinzile acoperişului. Mi-am scos pantofii şi călcând uşor pe podeaua de lemn, ţinându-mi respiraţia ca şi cum şi aceasta ar fi putut face scândurile să scârţâie, m-am îndreptat spre capătul opus al podului.

Acolo m-am lăsat în genunchi şi am ridicat trapa minusculă la care am lucrat atâta timp. Ca în fiecare seară, el dormea întins pe spate, cu pătura dezordonat înfăşurată în jurul gambelor şi braţele deschise, gata să mă primească dacă m-aş fi hotărât să-l îmbrăţişez din vis. Lampa de veghe îi lumina cald pieptul gol şi alb, umerii puternici, faţa uşor întoarsă spre fereastra prin care luna completa şi ea lumina în care era scăldat trupul lui drag. Genele lungi sub pleoapele visânde, nasul cârn, ca de copil, părul castaniu ce i se adună neglijent pe frunte, pe toate le iubeam ca şi cum ar fi fost ale mele. I-am şoptit toate astea şi mai multe, până am adormit. Eu sus, în pod, el jos, în camera lui, despărţiţi doar de o trapă şi incă o sută de alte lucruri.

Dimineaţa am avut grijă să mă trezesc devreme, am tras trapa şi am coborât din pod în vârful degetelor. Înapoi pe scară, înapoi prin curtea udă de rouă, înapoi acasă. Înainte să plec i-am şoptit celui de jos: “Pe mâine seară, iubite”.

Scriitorul

Aşa arăta camera până să mă închidă în ea. Aşa am văzut-o prima dată, când au deschis uşa în faţa mea şi mi-au spus „Aceasta va fi camera dumneavoastră până vă veţi face bine“. Ce prostie. Adică “aceasta va fi camera dumneavoastră până vom fi în stare să înţelegem că lumea asta nu e aşa cum o vedem noi”. Niciodată probabil, adică întotdeauna pentru mine.
Pereţi albi, trişti, fără nicio poveste. Patul alb şi noptiera albă păreau că se afundă în albul pereţilor şi contururile se estompau. Văzută din prag, camera era doar un pătrat desenat de un pix albastru pe o coală de hârtie din caietul unei tinere ce visează să scrie. Ea căuta să umple pătratul cu ceva, eu căutam să-mi umplu camera cu ceva. De îndată ce uşa s-a inchis şi am auzit declicul cheii, m-am aşezat pe pat şi am început să scriu povestea. Am scris-o zile intregi, poate săptămâni, cuvintele curgeau şi în mintea mea se aşezau toate cuminţi pe rânduri nesfârşite. Doctori, asistente, cunoscuţi, toţi intrau de mai multe ori pe zi în camera mea. Îi vedeam şi îi auzeam pe toţi ca prin vis. Uneori poate mi se adresau, uneori poate le răspundeam, nici eu nu mai ştiu.

După un timp, poate un secol, am pus ultimul punct. Am recitit rapid, printre rânduri, şi ce scrisesem mi se părea cea mai frumoasă poveste din istoria omenirii. Între timp, noptiera căpătase un contur cenuşiu ce începuse să o deosebească de pereţii albi. Am tras de un sertar, unde am găsit un creion cu cărbune. L-am luat şi, apropiindu-mă de un perete, am început să transcriu totul. După încă un secol, toţi pereţii erau scrişi cu povestea mea, patul si noptiera şi veioza şi un mic dulap prinseseră contur in cameră şi de pe hol începuseră să răzbată sunetele unui spital populat de doctori, asistente, bolnavi şi cunoscuţi ce se pregăteau să mă viziteze. Ultimul punct al povestirii l-am pus în colţul din dreapta al uşii, exact când aceasta se deschidea pentru a o lăsa să intre pe fiica mea, o fată care visează să scrie.

All together now (I)

Îmi plac oamenii care îşi cheltuie banii pe cărţi. Am de-a face cu ei zilnic în librărie. Şi mai mult îmi plac cei cu pasiuni despre care nici nu ai crede că se scrie (atât). Au venit la mine persoane care şi-au comandat cărţi dintre cele mai interesante: paper quilling şi cum să croşetezi flori, cum să fii un gentleman, cum să pilotezi un aeroplan şi cum să rezişti tentaţiilor extraconjugale. Am aflat că există cel puţin trei cărţi diferite despre cum să-ţi îngrijeşti Schnautzer-ul şi cel puţin un ghid de sex anal pentru bărbaţi (de ambele sexe). Se scriu cărţi despre sensul vieţii şi despre cum să devii un bărbat musculos în doar câteva săptămâni.

M-am gândit la un experiment social, în care i-aş pune la un loc pe toţi clienţii fideli ai comenzilor de cărţi la noi. Primul lucru pe care l-aş face ar fi să le pun într-o cameră pe cele trei doamne care îşi cumpără colecţii întregi de romane scrise de Sandre Brown recent descoperite (vezi Mary Balogh sau Janet Chapman). Să se cunoască ele, doamnele astea, şi să discute în linişte despre autoarele şi romanele preferate, despre cum se identifică cu (sau trăiesc prin) personajele feminine ale cărţilor. Prevăd însă o vagă invidie a celorlalte două pe doamna Z., şi nu pentru că e o blonda simpatică, mereu pe tocuri şi cu maşină scumpă, ci pentru că deţine cu siguranţă recordul la romane siropoase; de Crăciun şi-a cumpărat 63 de astfel de cărţi, printre ele şi întreaga colecţie Highlander (“Charming the Highlander”, “Tempting the Highlander”, “Loving the Higlander”) şi colecţia “Lord” (trilogiile “The Forbidden Lord”, “The Pirate Lord” şi “The Dangerous Lord”). Doamnele C. şi S. sunt mai cumpătate. Ultima oară, doamna C. şi-a cumpărat doar trei cărţi, iar doamna S. m-a luat în zeflemea că vreau să o ţin în picioare încă 2 minute şi jumătate pentru a-i taia chitanţă pentru singurul volum comandat (30 lei).

Mă întreb dacă domnul F., cel care vrea să înveţe să se plimbe cu aeroplanul, ar avea ceva în comun cu mai sus-numita doamnă Z. S-ar plăcea cu siguranţă, el este un carismatic pe gustul multora, cu glumele lui absurdo-cvasi-comice (“Domnişoară, dacă nu-mi vine cartea săptămâna viitoare vin cu mascaţii peste dumneata! Şi oricum, reducere tot vreau!”). Dar, având în vedere verigheta de pe deget şi faptul că doamna Z. este şi ea destul de fermecătoare, nu aş vrea ca domnul F. să ajungă să îşi comande şi el “Every Man's Battle: Winning the War on Sexual Temptation One Victory at a Time”.

Gianny se întoarce! (şi e mai curios ca niciodat')

Era undeva pe un scaun din dreapta mea în ultimul metrou, pe care l-am luat la 23.30 de la Unirea. Nu era acelaşi Gianny care a descoperit cartea: acesta avea părul blond, câteva coşuri mari şi umflate răsfirate pe faţă şi ochii de un verde spălăcit. Dar avea tenişii argintii şi curiozitatea pe care numai un Gianny le poate avea.
În faţa lui s-a aşezat o fată drăguţă cu dreadlocks lungi şi blonde. Setea de cunoaştere şi de nou a lui Gianny nu l-a lăsat să stea pe locul lui decât un minut şi treizeci de secunde, după care a sărit ca ars din scaun şi, ca după o mişcare bruscă de şah, s-a aşezat lângă tânăra. Prinzând mişcarea cu coada ochiului, mi-am încordat auzul ca să mă distrez pe seama potenţialei conversaţii. Zgomotul făcut de metrou în timp ce parcurgea drumul dintre două staţii nu mi-a permis, însă, să aud tot ce au discutat. La oprirea în staţii am prins câteva frânturi, destul cât să realizez că şi asta a fost o lecţie esenţială pentru formarea gândirii lui Gianny ca membru al unei societăţi democratice, în care fiecare face ce vrea.
El stătea în poziţia aceea a lui Gianny când e în procesul descoperirii intelectuale şi sociale: pe jumătate întors către fată, cu glezna piciorului stâng pe coapsa celui drept, cu ochii mari pierduţi în şuvitele ei de păr răsucit într-un mod miraculos pentru el. Un Gianny curios, dezorientat, aproape intrigat. Întrebările curgeau, Gianny nu mai contenea cu exclamaţiile. “Fata, da cum ţi le-ai făcut?”, “Da dă ce ţi le-ai făcut, fata?”, “Da ai tăi ce zice fata?”. Apoi atenţia i s-a îndreptat spre mediul înconjurător şi alte detalii ale fiinţei pe care o analiza. Ce are în mână? La ce e studentă şi ce e cu desenele alea? De ce învaţă? Ocazional s-au iscat şi dezbateri filosofice cărora, însă, nu le-am prins esenţa din cauza zgomotului.
Am fost impresionată că fata s-a arătat foarte binevoitoare faţă de Gianny, i-a răspuns la toate întrebările, i-a pus şi ea intrebări la rândul ei (“A, deci eşti la liceu…Ce liceu?”) şi chiar au râs împreună. Se vede treaba că şi ea, ca şi mine, înţelege importanţa dezvoltării proceselor cognitive la Gianny şi caută să fie de folos în acest sens. Când a coborât la Dristor, fata şi-a luat la revedere iar el i-a strigat înainte să se închidă uşile “Da să ştii fata ca mie tot nu-mi place dă păru tău! Hăhăhă!”
Rămas singur şi debusolat, cu răspunsurile proaspăt primite învârtindu-i-se în cap şi negăsindu-şi locul în structura sa intelectuală neîncăpătoare, Gianny a început să bată un ritm sacadat cu palmele pe scaunul albastru de sub el, fluierând simultan. Surplusul de informaţie se consumă la Gianny într-un proces de creaţie muzicală. Dar ce face? Vine spre mine! Se aşează pe locul din dreapta mea şi simt o pereche de ochi mari şi curioşi devorându-mi profilul. Mă întreabă “Fata, ai un ceas?” Era doisprezece fără douăzeci. Mă ridic şi mă duc spre uşă, oricum urmează să cobor. Un Gianny părăsit işi întinde picioarele lungi în blugii decoloraţi pe scaunul pe care stătusem eu înainte.
Off, Gianny, Gianny, nebunule, setea ta de cunoaştere e de nestăvilit în seara asta, nu-i aşa?

O, ce viaţă palpitantă!

O maşină albă opreşte cu un sunet ascuţit de frâne la un metru de staţia de autobuz. Din ea răsună versurile “Cine e iubirea mea? Cine e inima mea?” Înăuntru doi băieţi cu şapcă; cel din stânga bate ritmul rapid pe volan. Amândoi işi lasă geamurile în jos pentru a observa mai bine ce se întâmplă afară. Înspre ei, grăbită, vorbind la telefon şi gesticulând nervos, vine Pisi. O victimă perfectă în plasa vrăjelii acestor bă-eţi super şmecheri. Cuvintele de laudă curg, adjectivele zboară, fluierăturile se contopesc cu şuieratul vântului de primăvară. Pisi trece pe lângă maşină fără să-i vadă şi fără să-i audă. Telefonul ţinut lângă ureche de mâinile dotate cu unghii ascuţite, argintii, pare o sursă atotacaparatoare pentru Pisi, care merge uitându-se în gol şi ascultând absorbită ce i se spune la ureche.

În staţie se opreşte, se lipeşte de un panou publicitar, zgârie pământul cu vârful ascuţit al pantofului cu toc şi spune, tare, astfel încât vocea îi răsună în toată staţia:

- Hai fată! Serios? Da fată, a venit şi la noi şi al meu voia să-şi ia dă la iel un costum Armani fată. Da’ nu i-a plăcut. Şi-a luat un tricou alb şi o pereche dă pantaloni dă trening. Da.

Observând privirile încruntate ale celor din staţie, ce fură întrerupţi din propriile lor meditaţii de această voce aproape masculină, Pisi se întoarce cu spatele la ei şi cu faţa spre panoul publicitar, pe care îl mângâie cu un deget arătător împodobit cu două inele masive de aur.
- Ce fată? Da fată, ştiu că l-a arestat. Şi p-ăla mic al lu Grasu? Hai fată ce naşpa. Da, că mie mi-a zis Gicu să stau în casă să nu merg după el că are nişte treburi în oraş şi de, nu m-am dus...e bărbat, ştie el ce face. Da fă, şi (coboară vocea) s-a întors acasă bătut aproape să plângă, uite mami ce mi-a făcut, uite! făcea. Să fiu a naibii dacă nu-i bat io când îi mai văd fă, am jurat pă ce-am io mai scump, pă mămicuţa mea mă jur! (îşi înghite o lacrimă, continuă cu voce tare). Da fată, şi la noi a venit poliţia la uşă da Gicu mi-a zis să nu le deschid şi ăia a plecat...(râde) Ce proşti e fă!
Autobuzul se opreşte în staţie. Pisi se grăbeşte să se urce înainte ca ceilalţi să coboare, cineva înjură, Pisi înjură si ea.
- Nimic fată, e moşii ăştia dă să împing în tine fată, nişte disperaţi. Ia zi, la bairam la Giani cum a fost, cică şi acolo au venit mascaţii...(râde)
Bă-eţii din maşină dau muzica mai tare şi cântă cât îi ţin plămânii, cu vocea răguşită ce se cere în astfel de melodii: „Cine e inima meaaa...”

Şoc, ia uitaţi câte pericole îi pasc pe români!

Mă întorc la cestiuni despre Românica. Am zis să n-o mai critic, săraca, pentru că (după cum spunea profu’ de statistică) “face tot ce poate” (şi în fine, atâta poate). Dar cum în ultimele seri petrecute acasă cu învăţatul am tot auzit ştirile ProTV, m-am gândit: românul se expune zilnic la zeci de pericole de care uneori nici nu e conştient , dar care l-ar putea aduce oricând la ştiri, cu introducerea “şocant, un român a murit azi-noapte pentru că…”. Iată câteva dintre acestea (sau cum ar spune ştirile: “Români, feriţi-vă de aceste pericole!”):
- înghesuiala. Cea din supermarketurile “luate cu asalt” de sărbători, cea din transporturile în comun (inclusiv cursele pe viaţă şi pe moarte pentru obţinerea unui loc pe scaun), cele de la biserici la sosirea moaştelor vreunui sfânt sau la orice manifestare la care plueşte în aer şansa babană de a-ţi pune pile la ăl de sus. La noi, la înghesuială, expresia “a fi călcat în picioare” ajunge sensul cel mai propriu cu putinţă.
- frigul. Atenţie, în această ţară se MOARE de frig, la propriu. Ştirile de la ora 5: “Frigul face din ce în ce mai multe victime în România. Un bărbat a murit azi-noapte îngheţat, pentru că a venit beat acasă şi a adormit fără să dea drumul la căldură şi lăsând uşa casei deschisă”. Şi cică natura e nesăbuită. Ceea ce mă aduce la următorul punct:
- prostia. Dacă ar exista o afecţiune mortală cauzată de prostie, poporul român ar avea o uriaşă rată a mortalităţii; practic, ar fi primul pericol trecut în lista asta, şi cu cel mai mare potenţial de a extermina românii. Dar pentru că la noi prostia nu te face decât şi mai sănătos, şi te ajută chiar să-ţi meargă din ce în ce mai bine, nu este o cauză validă.

Acestea ar fi motive generale. Să vedem acum şi potenţiale pericole mortale ale diverselor categorii.
- tinerii. O mare parte din ei ar fi exterminaţi dacă toţi cei la care au datorii prin Spania şi Italia, în urma afacerilor la negru, s-ar hotărî simultan să-i execute pentru neplată (şi asta s-ar întinde şi la alte categorii, dacă hotărârea ar cuprinde şi executarea altor membri ai familiei).
- bătrânii. În mod clar, cu precădere primul punct al listei generale şi anume, înghesuiala din mijloacele de transport, de la biserici, dar şi cea de la casa de pensii şi din pieţe.
- piţipoancele/manelistele/haladitele. Silicoanele, tocurile cui, căzăturile de pe cuburile din banbu şi accidentele la bară, substanţele toxice din decolorantul de păr şi cele produse prin oxidarea lanţurilor groase din metal aurit, bătăile pe care le primesc de la cocalari/manelişti/haladiţi
- funcţionarii publici (aici intră şi secretarele în genere, tipele de la casele de abonamente Metrorex şi RATB, tipii şi tipele de la xeroxurile din Politehnică). Cel mai mare pericol pentru aceşti oameni este cel al sinuciderii din cauza frustrărilor sau înecarea fatală în propriul lor venin.

Şi ne mai mirăm că suntem cei mai pesimişti din Europa.

Ultima fitză pe 2010!

Am dat search pe hi5 după “pisi”. În caz că vă minunaţi, aflaţi că lucrez într-o librărie aşa că nu prea am clienţi şi am deci timp de tot felul de experimente şi dubioşenii. Search după “pisi” deci. Dacă aţi aproxima numărul persoanelor pe care l-am găsit, al căror nick include acest cuvânt, cam de ce ordin ar fi? Sute? O mie şi? Ei bine, este fix 3423. Există deci peste 3000 de pisi în ţara asta, tineretul feminin felin e la putere! Dintre cele mai exotice: “pisi dezblănit”, “pisi punkista”, “ღFASHIONboyღ ♥ﻉ√٥ﺎ ♥ pisi” (a se citi feşăn boi pisi, a se remarca genul incert, având în vedere mai ales că poza de profil e cu o ea şi un el, uau m-am prins după 15 minute de la terminarea acestui text că acolo scrie „love”), „pisi sexy şi rău”, „gemenele pisi pisi”. Dintre cele mai des întâlnite „pisi ta”, „pisi dulce”, „pisi pisi”, „pisi ...(numele ei)”.

Cu toate acestea există o căutare care a returnat de 2,5 ori mai multe rezultate! „Dulcik” – nici mai mult nici mai puţin de 8414! Fetele cu acest nick, însă, sunt spirite artistice şi aleg rimele – „pisik dulcik”, „monik dulcik”, „dulcik frumuşik”, precum diminutive ale numelor lor construite astfel încât să rimeze cu dulcik –dar câtă inteligenţă!-: „larisik dulcik”, „laurik dulcik”, „madik dulcik”. Mă roade un pic ciuda când mă gândesc că eu nu mi-aş putea formula un astfel de diminutiv. „Marik dulcik” parcă nu sună bine. „Mariuk dulcik” e prea copilăros, nu e secsi şi nu e de pisi. Dammit. Tot la această căutare, deşi nu are cuvântul cheie în nick, am găsit-o pe „Lªμ ™ x”, care m-a intrigat puţin pentru că n-am reuşit să descifrez numele ăsta deloc. După „L la puterea a miu trade mark x”, si alte chestii politehniste de genul „transformata LaPlace la puterea a a lui miu la puterea TM ori x” (ceea ce nici nu prea are semnificaţie matematică dar deh), m-am gândit la lucruri mai normale, de genul „Lau trade mark (evident, pentru că ea este unică)” dar ce-i cu x-ul? Aşa că dacă descifraţi cum se citeşte nickul fetei luminaţi-mă.

Inspirată de „dulcik”, am încercat „scumpik”- 8072 rezultate. Apoi „prinţesa”- 4324. Aş vrea să spun că „şmechera” m-a dezamăgit cu cele doar 1250 de fete purtătoare de acest nick şi „jmekera” şi mai tare – doar 83! Şi eu care credeam că e mai cul să scrii cu „j” şi „k”. Nici „fitza” nu m-a impresionat, un număr modest de doar 880 de haifaiviste poartă acest nick. Premiul 1 pentru originalitate aici, însă: „eu sunt fitza fitzelor”, „FiTzA MiKa Ce EsTy AlyNuShH” (pe voi nu vă dor ochii când citiţi literămareliterămicăliterămare?), „FiTza•• HaLaDyTA ••PusToaika ••Smekerita” (aţi notat domnilor academicieni da? a se trece în DEX noile adjective „haladit, -ă”* şi „şmecherit, -ă”**) şi, my personal favourite, „♥Fata♥De♥Vis♥Crescuta♥La♥Paris Ultima fitza” (care a urmat cursuri la Sorbona, bineînţeles).

„Ultima fitză pe 2009 (sau 2010)” însă, 0 results. Ce trist. Acum consider că mi-am pierdut destul timp cu prostii şi am readus echilibrul în supraconcentraţia neuronală dobândită în ultima săptămână de proiecte şi colocvii la foc iute. Dacă mai văd şi o emisiune proastă, mi se relaxează reţelele neuronale destul încât să mă apuc iar de învăţat.

*care a fost haladit, înnobilat cu haladeală
** care a fost şmecherit, care a dobândit titlul de şmecher