Gianny se întoarce! (şi e mai curios ca niciodat')

Era undeva pe un scaun din dreapta mea în ultimul metrou, pe care l-am luat la 23.30 de la Unirea. Nu era acelaşi Gianny care a descoperit cartea: acesta avea părul blond, câteva coşuri mari şi umflate răsfirate pe faţă şi ochii de un verde spălăcit. Dar avea tenişii argintii şi curiozitatea pe care numai un Gianny le poate avea.
În faţa lui s-a aşezat o fată drăguţă cu dreadlocks lungi şi blonde. Setea de cunoaştere şi de nou a lui Gianny nu l-a lăsat să stea pe locul lui decât un minut şi treizeci de secunde, după care a sărit ca ars din scaun şi, ca după o mişcare bruscă de şah, s-a aşezat lângă tânăra. Prinzând mişcarea cu coada ochiului, mi-am încordat auzul ca să mă distrez pe seama potenţialei conversaţii. Zgomotul făcut de metrou în timp ce parcurgea drumul dintre două staţii nu mi-a permis, însă, să aud tot ce au discutat. La oprirea în staţii am prins câteva frânturi, destul cât să realizez că şi asta a fost o lecţie esenţială pentru formarea gândirii lui Gianny ca membru al unei societăţi democratice, în care fiecare face ce vrea.
El stătea în poziţia aceea a lui Gianny când e în procesul descoperirii intelectuale şi sociale: pe jumătate întors către fată, cu glezna piciorului stâng pe coapsa celui drept, cu ochii mari pierduţi în şuvitele ei de păr răsucit într-un mod miraculos pentru el. Un Gianny curios, dezorientat, aproape intrigat. Întrebările curgeau, Gianny nu mai contenea cu exclamaţiile. “Fata, da cum ţi le-ai făcut?”, “Da dă ce ţi le-ai făcut, fata?”, “Da ai tăi ce zice fata?”. Apoi atenţia i s-a îndreptat spre mediul înconjurător şi alte detalii ale fiinţei pe care o analiza. Ce are în mână? La ce e studentă şi ce e cu desenele alea? De ce învaţă? Ocazional s-au iscat şi dezbateri filosofice cărora, însă, nu le-am prins esenţa din cauza zgomotului.
Am fost impresionată că fata s-a arătat foarte binevoitoare faţă de Gianny, i-a răspuns la toate întrebările, i-a pus şi ea intrebări la rândul ei (“A, deci eşti la liceu…Ce liceu?”) şi chiar au râs împreună. Se vede treaba că şi ea, ca şi mine, înţelege importanţa dezvoltării proceselor cognitive la Gianny şi caută să fie de folos în acest sens. Când a coborât la Dristor, fata şi-a luat la revedere iar el i-a strigat înainte să se închidă uşile “Da să ştii fata ca mie tot nu-mi place dă păru tău! Hăhăhă!”
Rămas singur şi debusolat, cu răspunsurile proaspăt primite învârtindu-i-se în cap şi negăsindu-şi locul în structura sa intelectuală neîncăpătoare, Gianny a început să bată un ritm sacadat cu palmele pe scaunul albastru de sub el, fluierând simultan. Surplusul de informaţie se consumă la Gianny într-un proces de creaţie muzicală. Dar ce face? Vine spre mine! Se aşează pe locul din dreapta mea şi simt o pereche de ochi mari şi curioşi devorându-mi profilul. Mă întreabă “Fata, ai un ceas?” Era doisprezece fără douăzeci. Mă ridic şi mă duc spre uşă, oricum urmează să cobor. Un Gianny părăsit işi întinde picioarele lungi în blugii decoloraţi pe scaunul pe care stătusem eu înainte.
Off, Gianny, Gianny, nebunule, setea ta de cunoaştere e de nestăvilit în seara asta, nu-i aşa?