Gianny de Viena

Există! Şi e român.

Am aşteptat atât până să-i divulg existenţa pentru că nu eram sigură cine este el. Este oare băiatul în trening venit la muncă la negru? Este oare cel cu ceasul de aur care organizează alba-neagra în mijlocul străzii, la Schwedenplatz? Sau să fie cel tuciuriu care mi-a furat portofelul? Ba chiar l-am luat în considerare şi pe Türkan, acest Gianny „austriac” (blugi decoloraţi, ştras în ureche, freză gelată tip gărduleţ/deluşor, avea potenţial!). Ei bine, niciunul dintre ei. Pe Gianny de Viena l-am descoperit chiar în seara asta, e proaspăt scos din cuptor. Unde? La un concert Şuie Paparude. Da, aici, în Viena.

Offtopic, ca să înţelegeţi, Şuie au avut un concert în Cafe Leopold din Viena, de altfel o locaţie foarte trendy, fix în centrul cultural al oraşului. Având în vedere că sunt fan, aş fi mers oricum, dar motivaţia a fost cu atât mai mare cu cât am câştigat o invitaţie moca la un concurs de pe site-ul locaţiei (dacă introducerea numelui şi a adresei de mail se poate numi concurs). M-am aşteptat să fie mulţi români, era şi normal, chiar şi eu am simţit mândria vag patriotică de a putea cânta în limba mea într-un oraş străin. Dar cumva mă aşteptam la o calitate o oamenilor cel puţin egală cu cea a publicului românesc de la un concert obişnuit Şuie. Nu mă aşteptam ca prima sintagmă pe care o aud la intrare să fie „Ce-aş băga o şaorma , frăţică!’’. De asemenea, mă aşteptam să înceapă concertul târziu, pe oră românească. Nu mă aşteptam să vină fară unul din soliştii principali (Bean). Şi nu mă aşteptam să aibă atât de puţin respect încât să vorbească doar română cu publicul. Pe de altă parte, având în vedere că sus numitul public era alcătuit 99% din români, pot să-i înţeleg. Nu că se vedea (doar) după feţe, dar era scandal, erau urlete şi înjurături, era înghesuială tip ”survival of the fittest’’ (primeşti cot, dai cot mai departe, te împinge, împingi mai departe; doar cu atotputernica fată cu tocuri nu-ţi merge: te calcă, e imună la tălpi joase). La sfârşit, însă, Dobrică a spus ceva ce mi-a atras atenţia: „Mulţumim tuturor studenţilor români de aici, multă baftă”. Şi atunci mi-am dat seama.

Deci, cine este de fapt Gianny de Viena? Acum, după concert, maltratată de coate şi cu degetele de la picioare perforate de tocuri cui zbânţuitoare, cu durere şi amărăciune în suflet vă spun: Gianny de la Viena este un student. Un tânăr al cărui părinţi au considerat că o Particulară nu e destul de bună pentru fiul lor; ca nu mai e de ajuns să „faci o facultate, să ai şi tu o diplomă’’. Nu. Acum trebuie să „faci o facultate în străinătate, să ai şi tu o diplomă din străinătate’’. Şi iată-l pe tânărul Gianny aterizat din faţa blocului direct la Viena. Nu mă înţelegeţi greşit, acest Gianny îi este totuşi superior celui românesc, merge (să zicem) zilnic la facultate, poate mai şi înţelege ceva şi ştie şi două-trei boabe de germană. Daca însă luăm valoarea lui relativă la mediul în care se află – Austria, Viena – el rămâne totuşi un Gianny. Poate a schimbat treningul pe o pereche de blugi, poate nu are tricoul cu Gigolo Italiano. Dar este cel care urlă, care vrea să fie în centrul atenţiei urcându-se pe scenă în faţa trupei, care strecoară şî câteva sloganuri despre Steaua, care trece prin mulţime despărţind-o ca Moise marea. Pentru că el e şmecher şi lumea trebuie să ştie asta. Păi ce, Gianny e un nimeni în oraşul ăsta european?

''Mireasa lui Satana'' sau Cea cu Materialitate Îndoielnică

De când m-am mutat pe meleaguri fără câini pe străzi şi cu opera a mai şmecheră din Europa, se vede treaba că mi-au lenevit poftele literare. Dar dacă ar fi să introduc, puţin câte puţin, viaţa mea „de dincolo”, aş începe cu persoana din viaţa mea care e cel mai puţin în viaţa mea (şi bine face).

Ea este colega mea de apartament. E totuşi cam mult spus, având în vedere situaţia socială absolut nefericită în care ne găsim: împărţim trei lucruri mari şi late. O baie (esenţial), o chiuvetă pe care îşi depozitează straturi peste straturi de vase nespălate şi un frigider în care, deşi are compartimentul cel mai mare, ţine în permanenţă doar o cutie de margarină şi o sticlă de ulei (cu toate că, acum vreo două săptămâni, recunosc că i-am găsit şi o cutie de lapte expirat de două luni).

Să-i spunem J. (spre marea mea ruşine, oricum nu mai ţin minte cum se numeşte cu adevărat, dar orice începe cu J pare a i se potrivi). Prima conversaţie cu ea îmi dezvăluie e mai tânără decât mine, zâmbeşte mult şi studiază ceva al cărui echivalent în română nu-l cunosc (şi probabil nu există). A două conversaţie, mult mai scurtă, îmi dezvăluie că este de acord să împărţim detergentul de vase. La a treia conversaţie îmi propusesem să merg atât de departe încât să o întreb dacă putem împărţi şi hârtia igienică (în definitiv, ne cunoşteam de două conversaţii). Această ocazie, însă, nu s-a mai ivit, pentru că de atunci drumurile noastre s-au mai intersectat doar dupa ceva vreme, când deja îmi cumpărasem propria-mi hârtie igienică, ce nu şi-a mai găsit loc decât pe calorifer (suportul fiind de mult ocupat). Şi oricum, la această a treia întâlnire, şi salutul pe care ni l-am spus a fost grăbit, ea fiind proaspăt ieşită din duş şi gătită doar în prosoape.

De atunci, pactul nostru tacit se pare că stipulează că niciuna dintre părţi nu va ieşi pe hol sau nu va accesa baia (indiferent de cât de stringente îi sunt nevoile) dacă cealaltă parte are activitate în minusculul spaţiu comun. Se va aştepta până la calmarea apelor, pentru evitarea oricărei întâlniri neplăcute pentru ambele părţi. De aceea, de multe ori mi-am pus problema materialităţii ei. Auzind doar zgomote, uşi închise, foşnete, rareori voci, e greu să nu te întrebi: oare există cu adevărat sau e doar un spirit dezordonat care posedă foarte multe prosoape în baie?

În mod ciudat, însă, aflu mereu câteva detalii despre acest spirit. Ştiu, de exemplu, că posedă o minunată pereche de cizme înalte de piele, cu talpă de metal (Kiss style) şi ascultă foarte mult brutal death metal, grindcore şi în general chestii satanice şi pletoase. De unde şi porecla inspirată pe care o prietenă i-a dat-o , Mireasa lui Satana. De asemenea, ştiu că are şi un partener ce o vizitează din când în când, judecând după gelul de duş bărbătesc de la baie şi periuţa de dinţi în plus. Ce mai ştiu, şi mă fascinează, este că are modalităţi ingenioase de a se debarasa de gunoi. La început am fost indignată că nu duce niciodată gunoiul din baie sau pe cel din bucătărie (ca s-o numesc aşa, cu generozitate), dar apoi am înţeles de ce. Pentru că ea nu produce gunoi. Sau îl depozitează pe tot în camera ei. Sau, prin minune, îl face să dispară. Altfel nu îmi explic cum tot gunoiul produs în cele două spaţii comune este doar al meu şi creşte doar sub încărcătura propriilor mele deşeuri.

Dar înainte să plec din „apartament’’ pentru a veni acasă de sărbători, m-am gândit să leg iarăşi puntea. Trebuie să iau legătura cu Spiritul. I-am lăsat un bilet scris cu grijă pe frigider, într-o germană impecabilă, în care i-am urat toate cele de sărbători. Şi am adăugat un smiley face. Şi o floare.

Să vedem ce iese după vacanţă.