De când m-am mutat pe meleaguri fără câini pe străzi şi cu opera a mai şmecheră din Europa, se vede treaba că mi-au lenevit poftele literare. Dar dacă ar fi să introduc, puţin câte puţin, viaţa mea „de dincolo”, aş începe cu persoana din viaţa mea care e cel mai puţin în viaţa mea (şi bine face).
Ea este colega mea de apartament. E totuşi cam mult spus, având în vedere situaţia socială absolut nefericită în care ne găsim: împărţim trei lucruri mari şi late. O baie (esenţial), o chiuvetă pe care îşi depozitează straturi peste straturi de vase nespălate şi un frigider în care, deşi are compartimentul cel mai mare, ţine în permanenţă doar o cutie de margarină şi o sticlă de ulei (cu toate că, acum vreo două săptămâni, recunosc că i-am găsit şi o cutie de lapte expirat de două luni).
Să-i spunem J. (spre marea mea ruşine, oricum nu mai ţin minte cum se numeşte cu adevărat, dar orice începe cu J pare a i se potrivi). Prima conversaţie cu ea îmi dezvăluie e mai tânără decât mine, zâmbeşte mult şi studiază ceva al cărui echivalent în română nu-l cunosc (şi probabil nu există). A două conversaţie, mult mai scurtă, îmi dezvăluie că este de acord să împărţim detergentul de vase. La a treia conversaţie îmi propusesem să merg atât de departe încât să o întreb dacă putem împărţi şi hârtia igienică (în definitiv, ne cunoşteam de două conversaţii). Această ocazie, însă, nu s-a mai ivit, pentru că de atunci drumurile noastre s-au mai intersectat doar dupa ceva vreme, când deja îmi cumpărasem propria-mi hârtie igienică, ce nu şi-a mai găsit loc decât pe calorifer (suportul fiind de mult ocupat). Şi oricum, la această a treia întâlnire, şi salutul pe care ni l-am spus a fost grăbit, ea fiind proaspăt ieşită din duş şi gătită doar în prosoape.
De atunci, pactul nostru tacit se pare că stipulează că niciuna dintre părţi nu va ieşi pe hol sau nu va accesa baia (indiferent de cât de stringente îi sunt nevoile) dacă cealaltă parte are activitate în minusculul spaţiu comun. Se va aştepta până la calmarea apelor, pentru evitarea oricărei întâlniri neplăcute pentru ambele părţi. De aceea, de multe ori mi-am pus problema materialităţii ei. Auzind doar zgomote, uşi închise, foşnete, rareori voci, e greu să nu te întrebi: oare există cu adevărat sau e doar un spirit dezordonat care posedă foarte multe prosoape în baie?
În mod ciudat, însă, aflu mereu câteva detalii despre acest spirit. Ştiu, de exemplu, că posedă o minunată pereche de cizme înalte de piele, cu talpă de metal (Kiss style) şi ascultă foarte mult brutal death metal, grindcore şi în general chestii satanice şi pletoase. De unde şi porecla inspirată pe care o prietenă i-a dat-o , Mireasa lui Satana. De asemenea, ştiu că are şi un partener ce o vizitează din când în când, judecând după gelul de duş bărbătesc de la baie şi periuţa de dinţi în plus. Ce mai ştiu, şi mă fascinează, este că are modalităţi ingenioase de a se debarasa de gunoi. La început am fost indignată că nu duce niciodată gunoiul din baie sau pe cel din bucătărie (ca s-o numesc aşa, cu generozitate), dar apoi am înţeles de ce. Pentru că ea nu produce gunoi. Sau îl depozitează pe tot în camera ei. Sau, prin minune, îl face să dispară. Altfel nu îmi explic cum tot gunoiul produs în cele două spaţii comune este doar al meu şi creşte doar sub încărcătura propriilor mele deşeuri.
Dar înainte să plec din „apartament’’ pentru a veni acasă de sărbători, m-am gândit să leg iarăşi puntea. Trebuie să iau legătura cu Spiritul. I-am lăsat un bilet scris cu grijă pe frigider, într-o germană impecabilă, în care i-am urat toate cele de sărbători. Şi am adăugat un smiley face. Şi o floare.
Să vedem ce iese după vacanţă.
