Sindromul neuronului singuratic (SNS)

Dragi oameni de ştiinţă şi cercetători de pretutindeni, am pentru voi un fenomen care merită studiat. Se numeşte apariţia misterioasă la bărbaţii din anumite clase sociale şi profesionale a impulsului de a se “lua” de fete pe stradă sau, în general, în public. Să numim acest fenomen românesc (sau poate est-european) sindromul neuronului singuratic (SNS). După observaţiile mele, el apare oricând, oriunde, în absenţa vreunor condiţii speciale, la simpla prezenţă statică sau în mişcare a unei persoane de sex feminin.
Li se întâmplă muncitorilor de la drumuri. Cum în ultimul timp oraşul nostru cunoaşte o sârguincioasă muncă de reparare a drumurilor, muncitorii împânzesc străzile pretutindeni. Nu se ştie cum, dar mereu se află într-una din pauzele lungi şi dese de la munca istovitoare, în poziţia ţaranului român (mâinile împreunate pe lopată, bărbia pe mâini). Câte unul fumează un chiştoc de ţigară stând în fund pe pământ. În momentul în care o fată intră în sfera lor vizuală, ea va auzi o gamă variată de replici, de la “fata, fata”, la “uite-o pe scufiţa roşie” (daca fata are ciorapi roşii, de exemplu), la exprimarea cu voce tare a celor mai ascunse fantezii. Interesant este că, în unele cazuri, muncitorii rostesc replici de neînţeles sau prea lungi pentru ca fata să le înţeleagă; din aceasta se deduce că nu le face plăcere atât a se lua de fată, cât a se auzi ei înşişi vorbind cuvinte de “băgare în seamă”. Experienţa arată că vreo însuşire fizică deosebită a fetei sau vreo ţinută chiar şi cvasi-provocatoare nu sunt necesare pentru obţinerea acestor reacţii din partea bărbaţilor respectivi.
Li se întâmplă şoferilor. Situaţie: două fete îmbrăcate în blugi şi tenişi merg pe stradă seara. O maşină în care se află trei bărbaţi încetineşte lângă ele şi unul dintre ei, evident grav afectat de SNS, întreabă “cât luaţi pe oră?” De asemenea, li se întâmplă şoferilor de taxi. La aceştia din urmă aş îndrăzni să afirm că sindromul este cu atât mai grav, întrucât, deşi sunt conştienţi de pierderea clientelei prin manifestarea făţişă a SNS, nu îşi pot controla comportamentul.
Li se întâmplă jandarmilor şi paznicilor din metrou, da, celor ce ar trebui să ne păzească. Dragi oameni de ştiinţă, acest fenomen nu este o glumă, în viitorul apropiat ne putem aştepta ca SNS-ul să cuprindă poliţişti, medici şi politicieni şi nicio femeie să nu mai fie în siguranţă în această ţară. Pentru a oferi măcar o şansă de a îndepărta răul chiar de la rădăcină, am analizat cauzele acestui sindrom şi posibile tratamente pentru acesta. O posibilă explicaţie este o gravă frustrare sexuală, acumulată de-a lungul anilor la diversele categorii la care apare sindromul, şi acutizată de prezenţa neuronului singuratic ce dă şi numele acestei afecţiuni. În acest caz, aş propune soluţionarea prin campania “o femeie pe lună, o viaţă mai bună”, în cadrul căreia fiecare bărbat cu SNS primeşte gratis, o dată pe lună, o femeie de moravuri uşoare, pentru atenuarea frustrărilor. O altă explicaţie este prezenţa unei anomalii a creierului, dezvoltarea unei zone responsabile exclusiv de reflexul de “luare” de femei sau “băgare în seamă”. Întrucât fenomenul apare predominant în Europa de est, tind să cred că el ar fi putut fi produs de radiaţiile exploziei de la Cernobîl şi, astfel, propun o altă campanie, de data asta de operare pe creier a bărbaţilor ce prezintă această anomalie.
Cea de-a treia ipoteză şi cea mai plauzibilă este mult mai simplă dar prezintă, prin contrast, dezavantajul de a nu avea nicio soluţie cunscută de om. Aceasta ar fi că sindromul SNS este produs exclusiv de existenţa acelui unic neuron în creierul bărbaţilor afectaţi, ceea ce-l determină, bineînţeles, să fie un singuratic. Acest neuron nu este unul sănătos si puternic întrucât, născându-se şi trăind singur, suferă de o gravă afecţiune psihică de tip maniaco-depresiv cu frecvente episoade psihotice. Subiecţii afectaţi de acest sindrom sunt în mare pericol de a pierde controlul total asupra psihicului lor, întrucât odată cu moartea acelui fragile celule lipsite de orice posibilitate de sinapsare, puterea lor de a judeca raţional va scădea la zero. Din păcate, nu cunosc nicio posibilitate pentru îmbunătăţirea sorţii acestui neuron ce cauzează SNS si de aceea apelez la voi, dragi oameni de ştiinţă şi cercetători de pretutindeni.

Mândrie şi prejudecată (sau cum a descoperit Gianny cartea)

Deci frăţică, dumincă seara ies io pă la bloc cu bagabonţii mei zic hai o sămânţă un suc la scară pe trepte. Am scos şi nişte muzică nouă de pe net, io nu-s d-ăla cu manele aşea, mie-mi place house şi astea, da la un bairam mai merge; aşa că aveam şi nişte piese de la Romeo Fantastik da’ d-alea mai dă suflet aşa. Stăteam noi la ţigare acoloşea, mai trecea câte-o pisi d-asta dîn cartier mai băgam şi noi o caterincă astea, băieţi suntem. Şi la un moment dat vine două gagici din bloc, Ionela de la 1 şi Stelista de la 6. E fete bune ele aşea da cam cu fiţe-n cap că cică ele nu stă să mănânce seminţe la bloc că nu-s ţărănci şi vrăjeli d-astea; cică să mergem prin centru la plimbare. Le zic “Păi ce fă sunt bunică-mea să mă plimb pă centru duminică seara?” şi ăştia dă eram cu ei râde şi ei dă se prăpădeşte. Da până la urmă na, zic să mergem unde vor ele că io-s băiat finuţ şi ele e fete şi zic hai să fiu io dă treabă şi băieţii ăilalţi că hai mă să mergem. Da mă ofticam aşea niţel că io eram doar în trening, lejer aşea dă cartier c-am zis ca nu-mi iau blugii noi şi cămaşa D&G ca să stau la bloc.
Ne urcăm în 40 goool frăţie, îmi trag doo scaune să am şi dă picioare şi bag “Valoarea mea” să audă toată lumea. Io le am pă muzică aşea, şi ştiu să bat ritmu ăla de la manele pe scaune ştii? Talent rău. Zice fetele astea dă era cu mine da aşea tare să audă lumea care era pă tramvai cu noi “Hai bă Gianny nu mai face şou aicea că se uită lumea urât la noi” şi dup-aia râde amândouă. Şi râd şi io da dup-aia mă uit în faţă şi o văd pă o fată că se uita urât la mine. Stătea pă scaunele alea trei dă e in faţa la tramvai de-i atârnau picioarele în jos pă ele. Era şucară ea aşea că avea păr d-ăla creţ dă zici că e încâlcit da ştii ce făcea frate? Bă nu ştiu nu prea am mai văzut da citea o carte ca alea dă şcoală. În tramvai frăţică. Şi zic ia să mă bag io pă vrăjeală cu fata asta da aşa la modu fin c-o văd că e cu cărţi cu astea. Mă aşez io lângă ea, văd că nu se uită la mine că aşa face toate da io le văd că râde ele în sinea lor.
“Te deranjează dacă stau şi io aicea fata?”
“Nu, treaba ta”.
A dracu asta mă.
“Da pot să citesc şi io cu tine?”
“Ce, tu ştii să citeşti?”
Bă frăţie nuş da asta m-a durut aşa puţin la corason. Adică ce, io am faţă de prost? O întreb şi pă fata asta şi zice:
“N-am zis asta, te întrebam doar dacă ştii”
Îi arăt io că Gianny nu e prost:
“Păi am citit şi io la şcoală nişte cărţi”. Şi-i zic dă Baltagu şi nuş ce pana mea ne-a mai pus doamna să citim, da io nu le-am citit nici p-alea aşea cu totu am citit decât nişte rezumate da fata nu ştie. Dupa-aia stau lângă ea şi citesc cu ea da nu înţeleg nimic, era ceva cu unu Darsi care o cerea pă una dă nevasta. În fine, mă plictisesc şi mă uit la cartea aia şi era groasă frăţieee. Şi fata asta era pă la mijlocu la carte.
“Auzi fata da ce carte e asta?”
“Mândrie şi prejudecată, e o carte scrisă demult, pe la 1800”.
Ăoleu, d-aia dă la stră-stră-bunica.
“Auzi fata, da tu ai citit toate paginile astea?”
“Da.”
“Şi în cât timp?”
“Păi vreo 4 zile.”
Mă uit la pagină - două sute doişpe, să-mi moară ce-am pân casa dacă te mint! Mă râd io în sinea mea aşa şi-i zic lu fata că io n-o ard cu d-astea cu cititu că mie nu-mi place şi văd că se strâmba cică “Păcat”. Ce păcat frate foarte bine!! Da ca să-i placă dă mine aşea puţin că o văd că e jmecheră aşa şi are şi pirs d-ăla în nas cum are şi Stelista îi zic:
“Da şi io am citit acu vreo lună o carte marfă aşa da nu mai ştiu cum se chema da mi-a plăcut să ştii.”
“Oo, bravo”. O văd că zâmbeşte, am vrăjit-o gata şi mă bucur aşea că ea e drăguţă şi zâmbeşte frumos şi îi zic că e drăguţă. Ea zâmbeşte iară şi e clar că şi la fată îi place dă Gianny aşa că îi cer ID-u dă mess. Şi bă frate, nu vrea să mi-l dea. O bag p-aia că nu, că să vezi, că decât să vorbim şi noi să ne cunoaştem, să fim prieteni da ea că nu. Nuş frate urâtă faza. O văd că se ridică şi mă uit pă geam văd că suntem la Unirea şi tre să coborâm şi noi. Ăia dîn spate îmi face semn şi dau să mă duc spre ei da mă mai uit la fată umpic şi văd că ia iar se uită la mine şi zâmbeşte aşea frumos şi zice:
“E fain să citeşti, poate mai încerci şi tu”
Şi coboară.
Nu ştiu bă da mi-a intrat la corason asta şi acu când mă duc acasă o să mă uit pân debara că are ai mei nişte cărţi d-alea de când erau ei mai tineri, să văd poate iau şi io una la citit. Păi ce bă Gianny e incult?

Mioritic.

Am început să mă plictisesc să tot spun “numai în ţara asta e posibil aşa ceva”. Pe bune, o spun în fiecare zi şi deja mi-a devenit cvasi-tic verbal. Pentru că în fiecare zi dau de situaţii stupide şi absurde care au ajuns să-mi pară emblematice pentru România. Mi se pare că ţara asta face ce face şi o dă în bară. Se pune ceva nou, se strică. Se fură. Dispare. Se implementează o nouă metodă pentru….se duce de râpă. Se uită detalii pe ici pe colo, în locurile esenţiale. Tipic: greşelile flagrante. Am început să construim un pasaj suprateran înainte să primim aprobările de a demola casele oamenilor. Am început să cârpim străzile din centrul vechi dar neapărat pe toate o dată astfel încât toată zona să se asemene cât mai fidel cu nişte tranşee. Etc, etc. Acum sunt super trendy grevele: profesorii au făcut o grevuţă în octombrie dar a murit repede, se pare că după greva metroului se va face greva CFR pentru că se asortează (greva RATB anyone?), până şi o mână de oameni foarte serioşi de la Filarmonica George Enescu fac grevă. Şi apropo de greva de la metrou, că asta e cea mai trendy (şi tocmai pentru că e atât de comercială ma abţin s-o mai comentez), am văzut la TV o imagine tipic mioritică pe care aş transforma-o in tablou dacă aş mânui penelul cu talent: zeci de oameni împingând, opintindu-se, îmbulzindu-se să intre într-un autobuz plin ochi. Dacă ar avea conştiinţă, legile fizicii s-ar simţi foarte ofensate de aceşti oameni care nu ştiu că acolo unde nu mai e loc, fizic, să intri, nu poţi intra. Amicul Cristi S. se distra teribil când îi spuneam într-un 301 foarte plin “oamenii aştia –femeile din maşină- vor avea naşteri uşoare; ia uite cu cât sârg împing toate!”
Ştiu că ne sunt pline plaiurile de revoltaţi care strigă în mod constant că avem o ţară de doi lei (vechi), dar se pare că dorinţa mea permanentă de individualitate s-a cam mistuit pentru că, iată, mă alătur şi eu lor. Dar i-aş întreba “de ce nu plecaţi pe plaiuri mai normale dacă nu vă convine?”. Eu aşa o să fac după ce-mi iau diploma aia care atestă că am ieşit un fel de ingineră din “cea mai prestigioasă şcoală de ingineri din România” (haha. vezi "mesajul rectorului" de pe upb.ro). Şi să nu-mi spuneţi vestita replică “dacă toată lumea ar pleca s-ar duce ţara de râpă”. Unde să se mai ducă? Şi ce putem face noi s-o oprim dacă rămânem aici şi murim cu ea de gât? Eu, una, pe la 19 ani m-am vindecat de iluzia că repar eu ceva în ţara asta dacă rămân aici şi mă lupt pentru ea. Mai bine mai târziu…