Loneliness is beautiful

Nu ştiu unde am auzit asta dar azi, pentru prima oară, mi-am amintit de aceste cuvinte şi pentru un timp le-am înţeles.

Există singurătăţi şi singurătăţi. Eu sunt singură când stau acasă, în camera mea minusculă – carceră şi oază de libertate de câţiva metri pătraţi-, sunt singură când lucrez într-un birou cu patru alţi oameni care mă ignoră – şi ei sunt singuri, suntem toţi singuri împreună- şi sunt cea mai singură în tristeţe.

Dar azi am fost singură altfel. Frumos. A fost o singurătate care a curs liniştită şi cristalină ca un pârâu ce izvorăşte de nicăieri şi seacă în câteva ore. M-am plimbat prin centrul Vienei, de la Karlsplatz la Stephansplatz la Schwedenplatz şi apoi fără ţintă până am dat de Rathaus. Am luat un tramvai greşit şi am ajuns pe o stradă întunecată. N-am simţit nicio teamă, nicio supărare. Mă întorc înapoi. Nu am pierdut nimic. Nu mă grăbesc niciunde. Nu mă aşteaptă nimeni.
Am văzut chipuri, personalităţi, personaje, cupluri, zâmbete. Roiuri de turişti. Copii. Le-am văzut altfel decât le văd atunci când mă grăbesc undeva; atunci toate astea sunt parte din mediu, sunt fundal, sunt detalii într-o lume unde esenţialul e altul. Dar azi, azi acesta mi-a fost esenţialul. Lumea în afara mea. Am fost ca un suflet care umblă fără trup, fără trecut şi fără alt prezent decât cel al lumii înconjurătoare.

Am auzit glume la care am zâmbit, crâmpeie de conversaţie din care am croşetat povestea posibilă a continuării, cuvinte în germană pe care nu le ştiam şi fel şi fel de limbi străine, sunete, exclamaţii. Le-am adoptat pe toate cu sete, ca un nou-născut care aude şi învaţă primele lui sunete.

Cum ar fi să trăim aşa? Fără noi înşine, fără a lega totul de persoana noastră, fără noţiunea de Eu. Doar prin lumea din jur, prin imaginile şi sunetele ei. Poate acesta e absolutul singurătăţii: dezicerea de sine în favoarea lumii.

36 s

Maşina rece repetă la fiecare 36 de secunde aceeaşi mişcare. Rotaţie, jos, sus, lumina albastră patru secunde, sus, jos, rotaţie. Sunt într-un abis, condamnată să trăiesc toată viaţa aceleaşi 36 de secunde iar şi iar. La fiecare mişcare încerc să caut ceva schimbat, să văd că substanţa crem se dezlipeşte altfel de plasticul ei, că sunetul pe care îl face dezlipindu-se – clac! – e o notă mai sus sau mai jos. Lumina e oare altă nuanţă de albastru de data asta?

Nu. Totul e la fel, identic până la cel mai mărunt detaliu, la fiecare 36 de secunde.

Subsolul ăsta miroase inţepător a ceva greu chimic. În spatele meu un dulap cu uşi magnetice ascunde fel şi fel de substanţe pe care am poftă să le amestec până când explozia rezultatului ar acoperi sunetul monoton al maşinăriei din faţa mea. Rotaţie, jos, sus, lumina albastră patru secunde, sus, jos, rotaţie.

Maşina cere din nou substanţa ei cremoasă fără a-şi întrerupe ritualul. Dacă în loc s-o hrănesc aş mânji-o cu ea, dacă aş scrie cu ea poveşti pe pereţii grotei asteia, pe dulap, printre substanţe, pe podeaua asta înnegrită de paşi necunoscuţi?

Clac! – au mai trecut 36 de secunde. Ori o infinitate de ori egal clepsidra timpului mei ce azi merge în gol.

Şi dacă maşinăria mea mi-ar face o surpriză şi, în loc de ştersele şi liniştitele cubuleţe de 12.5 mm mi-ar crea dintr-o dată miniaturale oraşe colorate, fremătătoare, cu palmieri şi clădiri fanteziste? Secundele mele ar fi acolo o eternitate, prima secundă ar fi începutul universului iar ultima, sfârşitul. Aşa cum pentru câini un an e egal cu zece ani umani, aşa pentru micile fiinţe ce ar trăi în aceste oraşe 36 de secunde ar fi egale cu zece miliarde de ani.

Butonul roşu, butonul albastru. Unul din ele ar putea oare produce o nenorocire? Dar ar sparge cele 36 de secunde într-o eternitate la fel de monotonă, poate, dar una nouă. Mânuşile verzi lipicioase. Eu, în negru. Fondul alb. Iata pictura impresionistă a unui laborator dezinfectat de curând, unde o maşină zumzăie în ritmul ei, cu mişcările ei proprii pe care le repetă neîncetat, fără să obosească, fără să protesteze.

Rotaţie, jos, sus, lumina albastră patru secunde, sus, jos, rotaţie.

Clac!