Gianny se întoarce! (şi e mai curios ca niciodat')

Era undeva pe un scaun din dreapta mea în ultimul metrou, pe care l-am luat la 23.30 de la Unirea. Nu era acelaşi Gianny care a descoperit cartea: acesta avea părul blond, câteva coşuri mari şi umflate răsfirate pe faţă şi ochii de un verde spălăcit. Dar avea tenişii argintii şi curiozitatea pe care numai un Gianny le poate avea.
În faţa lui s-a aşezat o fată drăguţă cu dreadlocks lungi şi blonde. Setea de cunoaştere şi de nou a lui Gianny nu l-a lăsat să stea pe locul lui decât un minut şi treizeci de secunde, după care a sărit ca ars din scaun şi, ca după o mişcare bruscă de şah, s-a aşezat lângă tânăra. Prinzând mişcarea cu coada ochiului, mi-am încordat auzul ca să mă distrez pe seama potenţialei conversaţii. Zgomotul făcut de metrou în timp ce parcurgea drumul dintre două staţii nu mi-a permis, însă, să aud tot ce au discutat. La oprirea în staţii am prins câteva frânturi, destul cât să realizez că şi asta a fost o lecţie esenţială pentru formarea gândirii lui Gianny ca membru al unei societăţi democratice, în care fiecare face ce vrea.
El stătea în poziţia aceea a lui Gianny când e în procesul descoperirii intelectuale şi sociale: pe jumătate întors către fată, cu glezna piciorului stâng pe coapsa celui drept, cu ochii mari pierduţi în şuvitele ei de păr răsucit într-un mod miraculos pentru el. Un Gianny curios, dezorientat, aproape intrigat. Întrebările curgeau, Gianny nu mai contenea cu exclamaţiile. “Fata, da cum ţi le-ai făcut?”, “Da dă ce ţi le-ai făcut, fata?”, “Da ai tăi ce zice fata?”. Apoi atenţia i s-a îndreptat spre mediul înconjurător şi alte detalii ale fiinţei pe care o analiza. Ce are în mână? La ce e studentă şi ce e cu desenele alea? De ce învaţă? Ocazional s-au iscat şi dezbateri filosofice cărora, însă, nu le-am prins esenţa din cauza zgomotului.
Am fost impresionată că fata s-a arătat foarte binevoitoare faţă de Gianny, i-a răspuns la toate întrebările, i-a pus şi ea intrebări la rândul ei (“A, deci eşti la liceu…Ce liceu?”) şi chiar au râs împreună. Se vede treaba că şi ea, ca şi mine, înţelege importanţa dezvoltării proceselor cognitive la Gianny şi caută să fie de folos în acest sens. Când a coborât la Dristor, fata şi-a luat la revedere iar el i-a strigat înainte să se închidă uşile “Da să ştii fata ca mie tot nu-mi place dă păru tău! Hăhăhă!”
Rămas singur şi debusolat, cu răspunsurile proaspăt primite învârtindu-i-se în cap şi negăsindu-şi locul în structura sa intelectuală neîncăpătoare, Gianny a început să bată un ritm sacadat cu palmele pe scaunul albastru de sub el, fluierând simultan. Surplusul de informaţie se consumă la Gianny într-un proces de creaţie muzicală. Dar ce face? Vine spre mine! Se aşează pe locul din dreapta mea şi simt o pereche de ochi mari şi curioşi devorându-mi profilul. Mă întreabă “Fata, ai un ceas?” Era doisprezece fără douăzeci. Mă ridic şi mă duc spre uşă, oricum urmează să cobor. Un Gianny părăsit işi întinde picioarele lungi în blugii decoloraţi pe scaunul pe care stătusem eu înainte.
Off, Gianny, Gianny, nebunule, setea ta de cunoaştere e de nestăvilit în seara asta, nu-i aşa?

O, ce viaţă palpitantă!

O maşină albă opreşte cu un sunet ascuţit de frâne la un metru de staţia de autobuz. Din ea răsună versurile “Cine e iubirea mea? Cine e inima mea?” Înăuntru doi băieţi cu şapcă; cel din stânga bate ritmul rapid pe volan. Amândoi işi lasă geamurile în jos pentru a observa mai bine ce se întâmplă afară. Înspre ei, grăbită, vorbind la telefon şi gesticulând nervos, vine Pisi. O victimă perfectă în plasa vrăjelii acestor bă-eţi super şmecheri. Cuvintele de laudă curg, adjectivele zboară, fluierăturile se contopesc cu şuieratul vântului de primăvară. Pisi trece pe lângă maşină fără să-i vadă şi fără să-i audă. Telefonul ţinut lângă ureche de mâinile dotate cu unghii ascuţite, argintii, pare o sursă atotacaparatoare pentru Pisi, care merge uitându-se în gol şi ascultând absorbită ce i se spune la ureche.

În staţie se opreşte, se lipeşte de un panou publicitar, zgârie pământul cu vârful ascuţit al pantofului cu toc şi spune, tare, astfel încât vocea îi răsună în toată staţia:

- Hai fată! Serios? Da fată, a venit şi la noi şi al meu voia să-şi ia dă la iel un costum Armani fată. Da’ nu i-a plăcut. Şi-a luat un tricou alb şi o pereche dă pantaloni dă trening. Da.

Observând privirile încruntate ale celor din staţie, ce fură întrerupţi din propriile lor meditaţii de această voce aproape masculină, Pisi se întoarce cu spatele la ei şi cu faţa spre panoul publicitar, pe care îl mângâie cu un deget arătător împodobit cu două inele masive de aur.
- Ce fată? Da fată, ştiu că l-a arestat. Şi p-ăla mic al lu Grasu? Hai fată ce naşpa. Da, că mie mi-a zis Gicu să stau în casă să nu merg după el că are nişte treburi în oraş şi de, nu m-am dus...e bărbat, ştie el ce face. Da fă, şi (coboară vocea) s-a întors acasă bătut aproape să plângă, uite mami ce mi-a făcut, uite! făcea. Să fiu a naibii dacă nu-i bat io când îi mai văd fă, am jurat pă ce-am io mai scump, pă mămicuţa mea mă jur! (îşi înghite o lacrimă, continuă cu voce tare). Da fată, şi la noi a venit poliţia la uşă da Gicu mi-a zis să nu le deschid şi ăia a plecat...(râde) Ce proşti e fă!
Autobuzul se opreşte în staţie. Pisi se grăbeşte să se urce înainte ca ceilalţi să coboare, cineva înjură, Pisi înjură si ea.
- Nimic fată, e moşii ăştia dă să împing în tine fată, nişte disperaţi. Ia zi, la bairam la Giani cum a fost, cică şi acolo au venit mascaţii...(râde)
Bă-eţii din maşină dau muzica mai tare şi cântă cât îi ţin plămânii, cu vocea răguşită ce se cere în astfel de melodii: „Cine e inima meaaa...”