Loneliness is beautiful

Nu ştiu unde am auzit asta dar azi, pentru prima oară, mi-am amintit de aceste cuvinte şi pentru un timp le-am înţeles.

Există singurătăţi şi singurătăţi. Eu sunt singură când stau acasă, în camera mea minusculă – carceră şi oază de libertate de câţiva metri pătraţi-, sunt singură când lucrez într-un birou cu patru alţi oameni care mă ignoră – şi ei sunt singuri, suntem toţi singuri împreună- şi sunt cea mai singură în tristeţe.

Dar azi am fost singură altfel. Frumos. A fost o singurătate care a curs liniştită şi cristalină ca un pârâu ce izvorăşte de nicăieri şi seacă în câteva ore. M-am plimbat prin centrul Vienei, de la Karlsplatz la Stephansplatz la Schwedenplatz şi apoi fără ţintă până am dat de Rathaus. Am luat un tramvai greşit şi am ajuns pe o stradă întunecată. N-am simţit nicio teamă, nicio supărare. Mă întorc înapoi. Nu am pierdut nimic. Nu mă grăbesc niciunde. Nu mă aşteaptă nimeni.
Am văzut chipuri, personalităţi, personaje, cupluri, zâmbete. Roiuri de turişti. Copii. Le-am văzut altfel decât le văd atunci când mă grăbesc undeva; atunci toate astea sunt parte din mediu, sunt fundal, sunt detalii într-o lume unde esenţialul e altul. Dar azi, azi acesta mi-a fost esenţialul. Lumea în afara mea. Am fost ca un suflet care umblă fără trup, fără trecut şi fără alt prezent decât cel al lumii înconjurătoare.

Am auzit glume la care am zâmbit, crâmpeie de conversaţie din care am croşetat povestea posibilă a continuării, cuvinte în germană pe care nu le ştiam şi fel şi fel de limbi străine, sunete, exclamaţii. Le-am adoptat pe toate cu sete, ca un nou-născut care aude şi învaţă primele lui sunete.

Cum ar fi să trăim aşa? Fără noi înşine, fără a lega totul de persoana noastră, fără noţiunea de Eu. Doar prin lumea din jur, prin imaginile şi sunetele ei. Poate acesta e absolutul singurătăţii: dezicerea de sine în favoarea lumii.

36 s

Maşina rece repetă la fiecare 36 de secunde aceeaşi mişcare. Rotaţie, jos, sus, lumina albastră patru secunde, sus, jos, rotaţie. Sunt într-un abis, condamnată să trăiesc toată viaţa aceleaşi 36 de secunde iar şi iar. La fiecare mişcare încerc să caut ceva schimbat, să văd că substanţa crem se dezlipeşte altfel de plasticul ei, că sunetul pe care îl face dezlipindu-se – clac! – e o notă mai sus sau mai jos. Lumina e oare altă nuanţă de albastru de data asta?

Nu. Totul e la fel, identic până la cel mai mărunt detaliu, la fiecare 36 de secunde.

Subsolul ăsta miroase inţepător a ceva greu chimic. În spatele meu un dulap cu uşi magnetice ascunde fel şi fel de substanţe pe care am poftă să le amestec până când explozia rezultatului ar acoperi sunetul monoton al maşinăriei din faţa mea. Rotaţie, jos, sus, lumina albastră patru secunde, sus, jos, rotaţie.

Maşina cere din nou substanţa ei cremoasă fără a-şi întrerupe ritualul. Dacă în loc s-o hrănesc aş mânji-o cu ea, dacă aş scrie cu ea poveşti pe pereţii grotei asteia, pe dulap, printre substanţe, pe podeaua asta înnegrită de paşi necunoscuţi?

Clac! – au mai trecut 36 de secunde. Ori o infinitate de ori egal clepsidra timpului mei ce azi merge în gol.

Şi dacă maşinăria mea mi-ar face o surpriză şi, în loc de ştersele şi liniştitele cubuleţe de 12.5 mm mi-ar crea dintr-o dată miniaturale oraşe colorate, fremătătoare, cu palmieri şi clădiri fanteziste? Secundele mele ar fi acolo o eternitate, prima secundă ar fi începutul universului iar ultima, sfârşitul. Aşa cum pentru câini un an e egal cu zece ani umani, aşa pentru micile fiinţe ce ar trăi în aceste oraşe 36 de secunde ar fi egale cu zece miliarde de ani.

Butonul roşu, butonul albastru. Unul din ele ar putea oare produce o nenorocire? Dar ar sparge cele 36 de secunde într-o eternitate la fel de monotonă, poate, dar una nouă. Mânuşile verzi lipicioase. Eu, în negru. Fondul alb. Iata pictura impresionistă a unui laborator dezinfectat de curând, unde o maşină zumzăie în ritmul ei, cu mişcările ei proprii pe care le repetă neîncetat, fără să obosească, fără să protesteze.

Rotaţie, jos, sus, lumina albastră patru secunde, sus, jos, rotaţie.

Clac!

Gianny de Viena

Există! Şi e român.

Am aşteptat atât până să-i divulg existenţa pentru că nu eram sigură cine este el. Este oare băiatul în trening venit la muncă la negru? Este oare cel cu ceasul de aur care organizează alba-neagra în mijlocul străzii, la Schwedenplatz? Sau să fie cel tuciuriu care mi-a furat portofelul? Ba chiar l-am luat în considerare şi pe Türkan, acest Gianny „austriac” (blugi decoloraţi, ştras în ureche, freză gelată tip gărduleţ/deluşor, avea potenţial!). Ei bine, niciunul dintre ei. Pe Gianny de Viena l-am descoperit chiar în seara asta, e proaspăt scos din cuptor. Unde? La un concert Şuie Paparude. Da, aici, în Viena.

Offtopic, ca să înţelegeţi, Şuie au avut un concert în Cafe Leopold din Viena, de altfel o locaţie foarte trendy, fix în centrul cultural al oraşului. Având în vedere că sunt fan, aş fi mers oricum, dar motivaţia a fost cu atât mai mare cu cât am câştigat o invitaţie moca la un concurs de pe site-ul locaţiei (dacă introducerea numelui şi a adresei de mail se poate numi concurs). M-am aşteptat să fie mulţi români, era şi normal, chiar şi eu am simţit mândria vag patriotică de a putea cânta în limba mea într-un oraş străin. Dar cumva mă aşteptam la o calitate o oamenilor cel puţin egală cu cea a publicului românesc de la un concert obişnuit Şuie. Nu mă aşteptam ca prima sintagmă pe care o aud la intrare să fie „Ce-aş băga o şaorma , frăţică!’’. De asemenea, mă aşteptam să înceapă concertul târziu, pe oră românească. Nu mă aşteptam să vină fară unul din soliştii principali (Bean). Şi nu mă aşteptam să aibă atât de puţin respect încât să vorbească doar română cu publicul. Pe de altă parte, având în vedere că sus numitul public era alcătuit 99% din români, pot să-i înţeleg. Nu că se vedea (doar) după feţe, dar era scandal, erau urlete şi înjurături, era înghesuială tip ”survival of the fittest’’ (primeşti cot, dai cot mai departe, te împinge, împingi mai departe; doar cu atotputernica fată cu tocuri nu-ţi merge: te calcă, e imună la tălpi joase). La sfârşit, însă, Dobrică a spus ceva ce mi-a atras atenţia: „Mulţumim tuturor studenţilor români de aici, multă baftă”. Şi atunci mi-am dat seama.

Deci, cine este de fapt Gianny de Viena? Acum, după concert, maltratată de coate şi cu degetele de la picioare perforate de tocuri cui zbânţuitoare, cu durere şi amărăciune în suflet vă spun: Gianny de la Viena este un student. Un tânăr al cărui părinţi au considerat că o Particulară nu e destul de bună pentru fiul lor; ca nu mai e de ajuns să „faci o facultate, să ai şi tu o diplomă’’. Nu. Acum trebuie să „faci o facultate în străinătate, să ai şi tu o diplomă din străinătate’’. Şi iată-l pe tânărul Gianny aterizat din faţa blocului direct la Viena. Nu mă înţelegeţi greşit, acest Gianny îi este totuşi superior celui românesc, merge (să zicem) zilnic la facultate, poate mai şi înţelege ceva şi ştie şi două-trei boabe de germană. Daca însă luăm valoarea lui relativă la mediul în care se află – Austria, Viena – el rămâne totuşi un Gianny. Poate a schimbat treningul pe o pereche de blugi, poate nu are tricoul cu Gigolo Italiano. Dar este cel care urlă, care vrea să fie în centrul atenţiei urcându-se pe scenă în faţa trupei, care strecoară şî câteva sloganuri despre Steaua, care trece prin mulţime despărţind-o ca Moise marea. Pentru că el e şmecher şi lumea trebuie să ştie asta. Păi ce, Gianny e un nimeni în oraşul ăsta european?

''Mireasa lui Satana'' sau Cea cu Materialitate Îndoielnică

De când m-am mutat pe meleaguri fără câini pe străzi şi cu opera a mai şmecheră din Europa, se vede treaba că mi-au lenevit poftele literare. Dar dacă ar fi să introduc, puţin câte puţin, viaţa mea „de dincolo”, aş începe cu persoana din viaţa mea care e cel mai puţin în viaţa mea (şi bine face).

Ea este colega mea de apartament. E totuşi cam mult spus, având în vedere situaţia socială absolut nefericită în care ne găsim: împărţim trei lucruri mari şi late. O baie (esenţial), o chiuvetă pe care îşi depozitează straturi peste straturi de vase nespălate şi un frigider în care, deşi are compartimentul cel mai mare, ţine în permanenţă doar o cutie de margarină şi o sticlă de ulei (cu toate că, acum vreo două săptămâni, recunosc că i-am găsit şi o cutie de lapte expirat de două luni).

Să-i spunem J. (spre marea mea ruşine, oricum nu mai ţin minte cum se numeşte cu adevărat, dar orice începe cu J pare a i se potrivi). Prima conversaţie cu ea îmi dezvăluie e mai tânără decât mine, zâmbeşte mult şi studiază ceva al cărui echivalent în română nu-l cunosc (şi probabil nu există). A două conversaţie, mult mai scurtă, îmi dezvăluie că este de acord să împărţim detergentul de vase. La a treia conversaţie îmi propusesem să merg atât de departe încât să o întreb dacă putem împărţi şi hârtia igienică (în definitiv, ne cunoşteam de două conversaţii). Această ocazie, însă, nu s-a mai ivit, pentru că de atunci drumurile noastre s-au mai intersectat doar dupa ceva vreme, când deja îmi cumpărasem propria-mi hârtie igienică, ce nu şi-a mai găsit loc decât pe calorifer (suportul fiind de mult ocupat). Şi oricum, la această a treia întâlnire, şi salutul pe care ni l-am spus a fost grăbit, ea fiind proaspăt ieşită din duş şi gătită doar în prosoape.

De atunci, pactul nostru tacit se pare că stipulează că niciuna dintre părţi nu va ieşi pe hol sau nu va accesa baia (indiferent de cât de stringente îi sunt nevoile) dacă cealaltă parte are activitate în minusculul spaţiu comun. Se va aştepta până la calmarea apelor, pentru evitarea oricărei întâlniri neplăcute pentru ambele părţi. De aceea, de multe ori mi-am pus problema materialităţii ei. Auzind doar zgomote, uşi închise, foşnete, rareori voci, e greu să nu te întrebi: oare există cu adevărat sau e doar un spirit dezordonat care posedă foarte multe prosoape în baie?

În mod ciudat, însă, aflu mereu câteva detalii despre acest spirit. Ştiu, de exemplu, că posedă o minunată pereche de cizme înalte de piele, cu talpă de metal (Kiss style) şi ascultă foarte mult brutal death metal, grindcore şi în general chestii satanice şi pletoase. De unde şi porecla inspirată pe care o prietenă i-a dat-o , Mireasa lui Satana. De asemenea, ştiu că are şi un partener ce o vizitează din când în când, judecând după gelul de duş bărbătesc de la baie şi periuţa de dinţi în plus. Ce mai ştiu, şi mă fascinează, este că are modalităţi ingenioase de a se debarasa de gunoi. La început am fost indignată că nu duce niciodată gunoiul din baie sau pe cel din bucătărie (ca s-o numesc aşa, cu generozitate), dar apoi am înţeles de ce. Pentru că ea nu produce gunoi. Sau îl depozitează pe tot în camera ei. Sau, prin minune, îl face să dispară. Altfel nu îmi explic cum tot gunoiul produs în cele două spaţii comune este doar al meu şi creşte doar sub încărcătura propriilor mele deşeuri.

Dar înainte să plec din „apartament’’ pentru a veni acasă de sărbători, m-am gândit să leg iarăşi puntea. Trebuie să iau legătura cu Spiritul. I-am lăsat un bilet scris cu grijă pe frigider, într-o germană impecabilă, în care i-am urat toate cele de sărbători. Şi am adăugat un smiley face. Şi o floare.

Să vedem ce iese după vacanţă.

Adieu! (sau Alltogether Now part II)

Mai am trei zile de lucru la librăria care mi-a fost profesoară de relaţii cu clienţii, frigider atât vara cât şi iarna, loc de citit pâna la epuizare şi de vizite-surpriză ale prietenilor (cărora le mulţumesc pentru drum şi pentru că mi-au adus cafea de la Gregory’s, sandwichuri şi salate de la Mega Image). Dar mai ales loc de discuţie cu, şi auzit poveşti de la, oameni de toate felurile.

Sunt oameni care au avut un anumit farmec şi pe care n-am să-i uit prea curând. Doamna Z., cea cu romanele siropoase, câte 20-30 pe comandă, care abia intrau într-o cutie. Îi era teamă să-şi parcheze maşina în faţa librăriei, ştiind că este interzis, aşa că de fiecare dată suna înainte să ajungă, rugându-mă să-i aduc cutia la maşină. “Ajung în 5 minute, mersi, te pup!” Domnul G., cel pornit împotriva americanilor. Prima oară când a venit mi-a adus o ciocolată, de 1 martie, “în loc de mărţişor”, şi mi-a povestit viaţa lui de colonel pe vremea lui Ceauşescu şi cum îi plimba pe americani prin Bucureşti. Un domn anonim, probabil pictor, cu care am discutat despre albumul de Vermeer pe care îl avem la vânzare (şi care, probabil, nu va fi cumpărat niciodată, având în vedere că, redus, costă 400 lei). Mi-a explicat câteva tehnici de pictură şi mi-a spus povestea unora dintre tablourile pictorului flamand. Călugăriţa, îmbrăcată în negru din cap până în picioare şi cu batic pe cap, ce îşi căuta cărţi de Windows 7. Doamna C., cea care şi-a cumpărat, probabil, toate cărţile care există pe piaţă despre metode de croşetat. Domnul O., cel cu multe cărţi cumpărate fără ştirea soţiei (la o comandă mai veche, în agendă, în dreptul numelui lui, era observaţia: “a nu fi sunat acasă, vine el la librărie, nu vrea să ştie soţia cât cheltuie pe cărţi!”). M. V., cel căruia i-am făcut prima factură din viaţa mea, bineînţeles, greşit. Ulterior şi-a comandat câteva cărţi şi o dată a fugit din mijlocul susţinerii unui examen de licenţă (era în comisie!), pentru a veni să le ia de la librărie. My personal favourite, A. A., cel cu multe cărţi despre triburi, dar şi despre cum să fii un gentleman, atât în viaţa de zi cu zi, cât şi la masă. Într-o zi nu a plecat imediat după ce şi-a luat cărţile, ci m-a întrebat una-alta, ajungând să avem o conversaţie cvasi-prietenească. Mai târziu s-a reprofilat pe cărţi despre misticism şi nu am mai purtat conversaţii, dar tot avea un farmec al lui. Şi tot aici, nu-l pot uita pe C., cel care a intrat, m-a salutat, m-a invitat la o cafea, apoi a făcut comanda şi a plecat. I-am amânat cafeaua pentru ziua în care va veni să-şi ia cartea, dar nu m-a mai invitat a doua oară (băieţi, nu faceţi asta, o groază de fete vorbesc serios când spun “data viitoare”!)

Mai sunt, bineînţeles, şi cei care mi-au mâncat câte puţin din suflet de fiecare dată când s-au arătat în faţa mea. Domnul T., singurul client care m-a stârnit atât de tare încât, la replica lui “în străinătate oamenii sunt altfel, domnişoară, nu ca dumneavoastră!”, eu am îndrăznit să-i replic “nu vă faceţi iluzii, nu sunt nici ca dumneavoastră!” Mi-a dat cele mai puternice palpitaţii din viaţa mea, laolată cu nişte senzaţii de sufocare şi altele din categoria cardio-respiratorii. De asemenea, domnul F., corporatistul acru şi plin de el, care m-a ameninţat în fel şi chip dacă nu-i vin cărţile repede şi dacă nu-i dăm discount la ele.

Aşa că, pe lângă bucuria de a nu mai trebui să mă trezesc dimineaţa (cel puţin două săptămâni, până la începerea facultăţii), de a nu mai trebui să suport diverse glumiţe şi bancuri libidinoase de la mai-marele libăriei, de a nu mai sta pe scaun 5 sau 9 ore pe zi, de a nu mai audia zilnic playlistul Kiss Fm, (pre)simt un dor difuz de oamenii care s-au perindat pe-aici în tot anul în care am lucrat la librărie.

Normalitate & co.

Din seria “e frumoasă, păcat că e populată”, am citit mai demult undeva cum că ţara noastră are o singură problemă: nu e normală. Adică lipsurile noastre toate se rezumă doar la lipsa de normalitate.

De exemplu, fiind în vizită în Atena săptămâna trecută, stăteam de vorbă cu nişte prieteni greci, la un frappe, pe malul mării. Acum, ştim cu toţii că nici grecii nu o duc bine, dar din conversaţia asta am dedus eu importanţa prezenţei normalităţii sau, mai bine spus, importanţa absenţei ei pe meleagurile noastre. S-au amuzat teribil când le-am spus că în parlamentul european ne reprezintă un ex-cioban, un nebun şi o piţipoancă, fiică de preşedinte. Au fost intrigaţi când i-am întrebat dacă ei au cultul fătucilor devenite vedete doar datorită silicoanelor, sau cultul perindării la TV a acestor silicoane, însoţite doar de curea pe post de fustiţă. Nici la menţionarea reality show-urilor (mai mult sau mai puţin regizate) cu urlete şi tigăi zburătoare, cu păruieli şi beep-uri cât cuprinde nu au dat semne de empatie. Ba chiar la un moment dat, ajungând să le spun că Nuţi a dus pantofi cu toc sinistraţilor dintr-o comună afectată de inundaţii, a început să mă cuprindă cumva ruşinea şi m-am hotărât să-i las pe ei să-mi povestească cum merg treburile in stil grecesc.

S-au plâns puţin de politică (dar ştim cu toţii că politica nu e normală pe plan mondial, şi nu mai e demult ceea ce ar trebui să fie) iar apoi mi-au explicat principiul halara: “te relaxezi, bei o cafea, iei o pauză, viaţa e frumoasă şi totul o să fie bine”. Ce frumos! Şi să nu-mi spuneţi că din cauza asta le merge prost acum, în criză; pentru că şi noi suntem tot pe-acolo şi principiul nostru al vieţii permanent gri (sau reverse-halara) nu ne-a ajutat cu nimic. Mai bine săraci şi fericiţi.

Să-mi sară naţionaliştii în cap, dar ţara asta îmi pare ca o greşeală la jocul acela de copii în care trebuie să introduci piese în formele corespunzătoare. E ca un cub pe care un copil a incercat să-l introducă într-o formă cilindrică şi, văzând că nu se potriveşte, l-a lăsat acolo. E strâmbă.

Să-l ajutăm pe Gianny!

Gianny e bolnav. Câţiva membri din gaşca lui de jmekeri cu care clatină tramvaiele în drum spre stadion şi bate suporterii echipelor adverse după meciuri sunt îngrijoraţi: se pare că tânărul n-a urmărit campionatul mondial, n-a mâncat shaorma de o lună şi în ultimul timp a refuzat să iasă cu băieţii în faţa blocului la seminţe şi bere la 2 litri. Ce se petrece?

Un prieten apropiat al lui Gianny, acum marginalizat însă de gaşca din cartier pentru ca a fost singurul din grupul lui şcolar care a luat bacul, a stat de curând de vorbă cu tânărul. A., spus şi Killeru’, i-a făcut o vizită la domiciliu lui Gianny şi ne-a mărturisit că acesta este într-o stare jalnică: stă mai toată ziua în pat, uneori citeşte (cărţi!) şi ascultă muzică uşoară. “Nu mai bagă cedeurile cu Copilu dă Aur şi nici pă alea cu Guţă. Am venit cu cel mai nou şi cel mai adevărat album dă manele, pă sistem, "Vrea gagica mea la mare"…Nici nu s-a uitat la iel. Acu ascultă Radio Romantic şi zice că cică gata, vrea să se bage la învăţat, la astea, să ia şi iel bacu la anu. Io i-am zis că e mare belea asta, că uite la mine, am luat şi io bacu anu ăsta şi gata, bagabonţii dîn cartier nu mai vorbeşte cu mine niciunu…Că cică m-am lăsat de jmekereală, că astea…Da dă unde, că io m-am dus la bac că m-a obligat maică-mea şi să moară fata mea dacă am vrut să-l iau, da nushtu cum dracu că le-am nimerit! E periculos cu astea, frăţică!”

Întrebat de ce crede că Gianny a ajuns în această situaţie tristă, Killeru ne spune: “Eh are bucurii la o fată, ce să fie? O tot vede pă una în tramvai când vine dă la antrenament şi gata, cică aia e iubirea la viaţa lui, vrăjeli d-astea. Pai io i-am zis frăţicăăă ieşi în cartier la colţ, trece zece d-alea cum ai văzut tu! La ce bunăciuni avem aci în cartier…Păi noi dă ce stăm în fiecare seară p-afară până la 2-3? Să le vedem şi noi pă fetele astea, pă vecinele! Hă hă!”
“E nebun frăţie, deci să moară viaţa mea dacă te mint! Nici n-a vorbit cu fata, că cică îi era ruşine, auzi iel, care are cel mai cel talent la agăţat în cartier…Plus că are bani, are valoare…E ca domn’ Juan ăla sau cum îl cheamă. Da dă fata asta îi era ruşine. E prost făcut grămadă, dacă-ţi spun…“
„Da io cel mai tare mi-e frică că îl ia ăştia în cartier la ochi…Că s-a făcut fraier, că astea. Cum mi-au făcut mie. Da la mine ie bine, că-l am pă fratimi-miu fotbalist şi toţi îl respectă, şi mă lasă bulangiii ăştia în pace…Da Gianny n-are pă nimeni…nu ştiu, e urâta treaba“.

Acesta este un apel către toţi oamenii cu suflet. Haideţi s-o găsim pe fata de care s-a îndrăgostit Gianny şi să îi vorbim de băiatul care a căzut la pat din iubire pentru ea. Să-l salvăm pe Gianny de furia jmekerilor cartierului cât de repede posibil, până când nu se apucă de învăţat pentru bac!
Cei ce au văzut o fată de statură medie, blondă, cu rădăcini şi şuviţe închise la culoare, sâni impunători şi cercei mari de aur sunt rugaţi să ne dea aici informaţii despre ea. Fata poartă în special colanţi şi pantaloni albi foarte scurţi şi este adesea însoţită de o prietenă ce-i seamănă uluitor şi căreia i se adresează cu “fă”.