''Mireasa lui Satana'' sau Cea cu Materialitate Îndoielnică

De când m-am mutat pe meleaguri fără câini pe străzi şi cu opera a mai şmecheră din Europa, se vede treaba că mi-au lenevit poftele literare. Dar dacă ar fi să introduc, puţin câte puţin, viaţa mea „de dincolo”, aş începe cu persoana din viaţa mea care e cel mai puţin în viaţa mea (şi bine face).

Ea este colega mea de apartament. E totuşi cam mult spus, având în vedere situaţia socială absolut nefericită în care ne găsim: împărţim trei lucruri mari şi late. O baie (esenţial), o chiuvetă pe care îşi depozitează straturi peste straturi de vase nespălate şi un frigider în care, deşi are compartimentul cel mai mare, ţine în permanenţă doar o cutie de margarină şi o sticlă de ulei (cu toate că, acum vreo două săptămâni, recunosc că i-am găsit şi o cutie de lapte expirat de două luni).

Să-i spunem J. (spre marea mea ruşine, oricum nu mai ţin minte cum se numeşte cu adevărat, dar orice începe cu J pare a i se potrivi). Prima conversaţie cu ea îmi dezvăluie e mai tânără decât mine, zâmbeşte mult şi studiază ceva al cărui echivalent în română nu-l cunosc (şi probabil nu există). A două conversaţie, mult mai scurtă, îmi dezvăluie că este de acord să împărţim detergentul de vase. La a treia conversaţie îmi propusesem să merg atât de departe încât să o întreb dacă putem împărţi şi hârtia igienică (în definitiv, ne cunoşteam de două conversaţii). Această ocazie, însă, nu s-a mai ivit, pentru că de atunci drumurile noastre s-au mai intersectat doar dupa ceva vreme, când deja îmi cumpărasem propria-mi hârtie igienică, ce nu şi-a mai găsit loc decât pe calorifer (suportul fiind de mult ocupat). Şi oricum, la această a treia întâlnire, şi salutul pe care ni l-am spus a fost grăbit, ea fiind proaspăt ieşită din duş şi gătită doar în prosoape.

De atunci, pactul nostru tacit se pare că stipulează că niciuna dintre părţi nu va ieşi pe hol sau nu va accesa baia (indiferent de cât de stringente îi sunt nevoile) dacă cealaltă parte are activitate în minusculul spaţiu comun. Se va aştepta până la calmarea apelor, pentru evitarea oricărei întâlniri neplăcute pentru ambele părţi. De aceea, de multe ori mi-am pus problema materialităţii ei. Auzind doar zgomote, uşi închise, foşnete, rareori voci, e greu să nu te întrebi: oare există cu adevărat sau e doar un spirit dezordonat care posedă foarte multe prosoape în baie?

În mod ciudat, însă, aflu mereu câteva detalii despre acest spirit. Ştiu, de exemplu, că posedă o minunată pereche de cizme înalte de piele, cu talpă de metal (Kiss style) şi ascultă foarte mult brutal death metal, grindcore şi în general chestii satanice şi pletoase. De unde şi porecla inspirată pe care o prietenă i-a dat-o , Mireasa lui Satana. De asemenea, ştiu că are şi un partener ce o vizitează din când în când, judecând după gelul de duş bărbătesc de la baie şi periuţa de dinţi în plus. Ce mai ştiu, şi mă fascinează, este că are modalităţi ingenioase de a se debarasa de gunoi. La început am fost indignată că nu duce niciodată gunoiul din baie sau pe cel din bucătărie (ca s-o numesc aşa, cu generozitate), dar apoi am înţeles de ce. Pentru că ea nu produce gunoi. Sau îl depozitează pe tot în camera ei. Sau, prin minune, îl face să dispară. Altfel nu îmi explic cum tot gunoiul produs în cele două spaţii comune este doar al meu şi creşte doar sub încărcătura propriilor mele deşeuri.

Dar înainte să plec din „apartament’’ pentru a veni acasă de sărbători, m-am gândit să leg iarăşi puntea. Trebuie să iau legătura cu Spiritul. I-am lăsat un bilet scris cu grijă pe frigider, într-o germană impecabilă, în care i-am urat toate cele de sărbători. Şi am adăugat un smiley face. Şi o floare.

Să vedem ce iese după vacanţă.

Adieu! (sau Alltogether Now part II)

Mai am trei zile de lucru la librăria care mi-a fost profesoară de relaţii cu clienţii, frigider atât vara cât şi iarna, loc de citit pâna la epuizare şi de vizite-surpriză ale prietenilor (cărora le mulţumesc pentru drum şi pentru că mi-au adus cafea de la Gregory’s, sandwichuri şi salate de la Mega Image). Dar mai ales loc de discuţie cu, şi auzit poveşti de la, oameni de toate felurile.

Sunt oameni care au avut un anumit farmec şi pe care n-am să-i uit prea curând. Doamna Z., cea cu romanele siropoase, câte 20-30 pe comandă, care abia intrau într-o cutie. Îi era teamă să-şi parcheze maşina în faţa librăriei, ştiind că este interzis, aşa că de fiecare dată suna înainte să ajungă, rugându-mă să-i aduc cutia la maşină. “Ajung în 5 minute, mersi, te pup!” Domnul G., cel pornit împotriva americanilor. Prima oară când a venit mi-a adus o ciocolată, de 1 martie, “în loc de mărţişor”, şi mi-a povestit viaţa lui de colonel pe vremea lui Ceauşescu şi cum îi plimba pe americani prin Bucureşti. Un domn anonim, probabil pictor, cu care am discutat despre albumul de Vermeer pe care îl avem la vânzare (şi care, probabil, nu va fi cumpărat niciodată, având în vedere că, redus, costă 400 lei). Mi-a explicat câteva tehnici de pictură şi mi-a spus povestea unora dintre tablourile pictorului flamand. Călugăriţa, îmbrăcată în negru din cap până în picioare şi cu batic pe cap, ce îşi căuta cărţi de Windows 7. Doamna C., cea care şi-a cumpărat, probabil, toate cărţile care există pe piaţă despre metode de croşetat. Domnul O., cel cu multe cărţi cumpărate fără ştirea soţiei (la o comandă mai veche, în agendă, în dreptul numelui lui, era observaţia: “a nu fi sunat acasă, vine el la librărie, nu vrea să ştie soţia cât cheltuie pe cărţi!”). M. V., cel căruia i-am făcut prima factură din viaţa mea, bineînţeles, greşit. Ulterior şi-a comandat câteva cărţi şi o dată a fugit din mijlocul susţinerii unui examen de licenţă (era în comisie!), pentru a veni să le ia de la librărie. My personal favourite, A. A., cel cu multe cărţi despre triburi, dar şi despre cum să fii un gentleman, atât în viaţa de zi cu zi, cât şi la masă. Într-o zi nu a plecat imediat după ce şi-a luat cărţile, ci m-a întrebat una-alta, ajungând să avem o conversaţie cvasi-prietenească. Mai târziu s-a reprofilat pe cărţi despre misticism şi nu am mai purtat conversaţii, dar tot avea un farmec al lui. Şi tot aici, nu-l pot uita pe C., cel care a intrat, m-a salutat, m-a invitat la o cafea, apoi a făcut comanda şi a plecat. I-am amânat cafeaua pentru ziua în care va veni să-şi ia cartea, dar nu m-a mai invitat a doua oară (băieţi, nu faceţi asta, o groază de fete vorbesc serios când spun “data viitoare”!)

Mai sunt, bineînţeles, şi cei care mi-au mâncat câte puţin din suflet de fiecare dată când s-au arătat în faţa mea. Domnul T., singurul client care m-a stârnit atât de tare încât, la replica lui “în străinătate oamenii sunt altfel, domnişoară, nu ca dumneavoastră!”, eu am îndrăznit să-i replic “nu vă faceţi iluzii, nu sunt nici ca dumneavoastră!” Mi-a dat cele mai puternice palpitaţii din viaţa mea, laolată cu nişte senzaţii de sufocare şi altele din categoria cardio-respiratorii. De asemenea, domnul F., corporatistul acru şi plin de el, care m-a ameninţat în fel şi chip dacă nu-i vin cărţile repede şi dacă nu-i dăm discount la ele.

Aşa că, pe lângă bucuria de a nu mai trebui să mă trezesc dimineaţa (cel puţin două săptămâni, până la începerea facultăţii), de a nu mai trebui să suport diverse glumiţe şi bancuri libidinoase de la mai-marele libăriei, de a nu mai sta pe scaun 5 sau 9 ore pe zi, de a nu mai audia zilnic playlistul Kiss Fm, (pre)simt un dor difuz de oamenii care s-au perindat pe-aici în tot anul în care am lucrat la librărie.

Normalitate & co.

Din seria “e frumoasă, păcat că e populată”, am citit mai demult undeva cum că ţara noastră are o singură problemă: nu e normală. Adică lipsurile noastre toate se rezumă doar la lipsa de normalitate.

De exemplu, fiind în vizită în Atena săptămâna trecută, stăteam de vorbă cu nişte prieteni greci, la un frappe, pe malul mării. Acum, ştim cu toţii că nici grecii nu o duc bine, dar din conversaţia asta am dedus eu importanţa prezenţei normalităţii sau, mai bine spus, importanţa absenţei ei pe meleagurile noastre. S-au amuzat teribil când le-am spus că în parlamentul european ne reprezintă un ex-cioban, un nebun şi o piţipoancă, fiică de preşedinte. Au fost intrigaţi când i-am întrebat dacă ei au cultul fătucilor devenite vedete doar datorită silicoanelor, sau cultul perindării la TV a acestor silicoane, însoţite doar de curea pe post de fustiţă. Nici la menţionarea reality show-urilor (mai mult sau mai puţin regizate) cu urlete şi tigăi zburătoare, cu păruieli şi beep-uri cât cuprinde nu au dat semne de empatie. Ba chiar la un moment dat, ajungând să le spun că Nuţi a dus pantofi cu toc sinistraţilor dintr-o comună afectată de inundaţii, a început să mă cuprindă cumva ruşinea şi m-am hotărât să-i las pe ei să-mi povestească cum merg treburile in stil grecesc.

S-au plâns puţin de politică (dar ştim cu toţii că politica nu e normală pe plan mondial, şi nu mai e demult ceea ce ar trebui să fie) iar apoi mi-au explicat principiul halara: “te relaxezi, bei o cafea, iei o pauză, viaţa e frumoasă şi totul o să fie bine”. Ce frumos! Şi să nu-mi spuneţi că din cauza asta le merge prost acum, în criză; pentru că şi noi suntem tot pe-acolo şi principiul nostru al vieţii permanent gri (sau reverse-halara) nu ne-a ajutat cu nimic. Mai bine săraci şi fericiţi.

Să-mi sară naţionaliştii în cap, dar ţara asta îmi pare ca o greşeală la jocul acela de copii în care trebuie să introduci piese în formele corespunzătoare. E ca un cub pe care un copil a incercat să-l introducă într-o formă cilindrică şi, văzând că nu se potriveşte, l-a lăsat acolo. E strâmbă.

Să-l ajutăm pe Gianny!

Gianny e bolnav. Câţiva membri din gaşca lui de jmekeri cu care clatină tramvaiele în drum spre stadion şi bate suporterii echipelor adverse după meciuri sunt îngrijoraţi: se pare că tânărul n-a urmărit campionatul mondial, n-a mâncat shaorma de o lună şi în ultimul timp a refuzat să iasă cu băieţii în faţa blocului la seminţe şi bere la 2 litri. Ce se petrece?

Un prieten apropiat al lui Gianny, acum marginalizat însă de gaşca din cartier pentru ca a fost singurul din grupul lui şcolar care a luat bacul, a stat de curând de vorbă cu tânărul. A., spus şi Killeru’, i-a făcut o vizită la domiciliu lui Gianny şi ne-a mărturisit că acesta este într-o stare jalnică: stă mai toată ziua în pat, uneori citeşte (cărţi!) şi ascultă muzică uşoară. “Nu mai bagă cedeurile cu Copilu dă Aur şi nici pă alea cu Guţă. Am venit cu cel mai nou şi cel mai adevărat album dă manele, pă sistem, "Vrea gagica mea la mare"…Nici nu s-a uitat la iel. Acu ascultă Radio Romantic şi zice că cică gata, vrea să se bage la învăţat, la astea, să ia şi iel bacu la anu. Io i-am zis că e mare belea asta, că uite la mine, am luat şi io bacu anu ăsta şi gata, bagabonţii dîn cartier nu mai vorbeşte cu mine niciunu…Că cică m-am lăsat de jmekereală, că astea…Da dă unde, că io m-am dus la bac că m-a obligat maică-mea şi să moară fata mea dacă am vrut să-l iau, da nushtu cum dracu că le-am nimerit! E periculos cu astea, frăţică!”

Întrebat de ce crede că Gianny a ajuns în această situaţie tristă, Killeru ne spune: “Eh are bucurii la o fată, ce să fie? O tot vede pă una în tramvai când vine dă la antrenament şi gata, cică aia e iubirea la viaţa lui, vrăjeli d-astea. Pai io i-am zis frăţicăăă ieşi în cartier la colţ, trece zece d-alea cum ai văzut tu! La ce bunăciuni avem aci în cartier…Păi noi dă ce stăm în fiecare seară p-afară până la 2-3? Să le vedem şi noi pă fetele astea, pă vecinele! Hă hă!”
“E nebun frăţie, deci să moară viaţa mea dacă te mint! Nici n-a vorbit cu fata, că cică îi era ruşine, auzi iel, care are cel mai cel talent la agăţat în cartier…Plus că are bani, are valoare…E ca domn’ Juan ăla sau cum îl cheamă. Da dă fata asta îi era ruşine. E prost făcut grămadă, dacă-ţi spun…“
„Da io cel mai tare mi-e frică că îl ia ăştia în cartier la ochi…Că s-a făcut fraier, că astea. Cum mi-au făcut mie. Da la mine ie bine, că-l am pă fratimi-miu fotbalist şi toţi îl respectă, şi mă lasă bulangiii ăştia în pace…Da Gianny n-are pă nimeni…nu ştiu, e urâta treaba“.

Acesta este un apel către toţi oamenii cu suflet. Haideţi s-o găsim pe fata de care s-a îndrăgostit Gianny şi să îi vorbim de băiatul care a căzut la pat din iubire pentru ea. Să-l salvăm pe Gianny de furia jmekerilor cartierului cât de repede posibil, până când nu se apucă de învăţat pentru bac!
Cei ce au văzut o fată de statură medie, blondă, cu rădăcini şi şuviţe închise la culoare, sâni impunători şi cercei mari de aur sunt rugaţi să ne dea aici informaţii despre ea. Fata poartă în special colanţi şi pantaloni albi foarte scurţi şi este adesea însoţită de o prietenă ce-i seamănă uluitor şi căreia i se adresează cu “fă”.

My personal hell(s)

Iadul meu personal poate lua doar două forme. Asta presupunând, bineînţeles, că după ce murim suntem repartizaţi în Iad sau în Rai, sau o mai ardem aiurea prin Purgatoriu, după caz. Şi presupunând, de asemenea, că am fost o persoană atât de malefică şi (auto)distructivă în timpul vieţii încât voi fi repartizată direct în Iad, fără drept de apel (mă întreb dacă şi de ce se scrie Iadul cu literă mare? Iniţial am scris cu literă mică: iadul, raiul. Dar cumva la purgatoriu mi s-a părut inadecvat).

Două forme ale iadului meu personal deci. În prima lui formă, acesta ar fi un loc plin de oameni frumoşi, inteligenţi, strălucitori. Perfecţi şi de pus în vitrină, fascinanţi, uimitori. Şi în fiecare zi, pe rând, unul câte unul, ar dezvălui un interior gol şi putred; şi-ar scoate costumele de zei şi ar rămâne, în goliciunea lor de extratereştri, doar o mână de măruntaie putrede şi suflete kitschoase de plastic. Asta zi de zi, întru eternitate.

Al doilea iad al meu ar fi să trăiesc etern într-o vară bucureşteană extremă. Asfalt topit, claxoane stridente în aerul dilatat şi irespirabil, munţi de praf, picioare murdare, mirosuri fetide, oameni voluminoşi şi lipicioşi, papuci târşâiţi, goliciuni care mai de care, piei arse de soare. Cum spunea domnul Bacovia: „Cei vii se mişcă şi ei descompuşi/ Cu lutul de căldura asudat”.

Până una alta, însă, încă mai pot spera că nu mă trimite Nimeni în iad. Presupunând, din nou, că există Cineva care are gânduri de a mă trimite Undeva.

Amorezata

Inima îmi bătea foarte tare când am sărit gardul. Câinele fugise de acasă cu câteva zile în urmă, de el nu mă mai temeam. Îmi ştiam drumul ca în palmă, aşa că întunericul gros nu m-a făcut să-mi pierd echilibrul mersului nicio secundă. Am mers drept înainte, pe potecă, pâna la peretele alb al casei ce se distingea în întuneric precum un bec pâlpâind în beznă. Bâjbâind pe lângă perete, am cotit la stânga şi cu mâinile întinse înainte am făcut câţiva paşi nesiguri până când vârfurile degetelor mi s-au lovit de ceva de lemn. Ajunsesem la scară. Apucându-mă cu ambele mâini de ea, am urcat încet, treaptă cu treaptă, la fiecare pas auzindu-mi inima bubuind în liniştea curţii adormite. La ultima treapta m-am oprit şi am aprins scurt lanterna pentru a cerceta locul. Mansarda era goală ca întotdeauna: o cameră mare şi încinsă de soarele de peste zi, mirosind a mucegai şi vag a busuiocul ce fusese pus la uscat, spânzurat de una din grinzile acoperişului. Mi-am scos pantofii şi călcând uşor pe podeaua de lemn, ţinându-mi respiraţia ca şi cum şi aceasta ar fi putut face scândurile să scârţâie, m-am îndreptat spre capătul opus al podului.

Acolo m-am lăsat în genunchi şi am ridicat trapa minusculă la care am lucrat atâta timp. Ca în fiecare seară, el dormea întins pe spate, cu pătura dezordonat înfăşurată în jurul gambelor şi braţele deschise, gata să mă primească dacă m-aş fi hotărât să-l îmbrăţişez din vis. Lampa de veghe îi lumina cald pieptul gol şi alb, umerii puternici, faţa uşor întoarsă spre fereastra prin care luna completa şi ea lumina în care era scăldat trupul lui drag. Genele lungi sub pleoapele visânde, nasul cârn, ca de copil, părul castaniu ce i se adună neglijent pe frunte, pe toate le iubeam ca şi cum ar fi fost ale mele. I-am şoptit toate astea şi mai multe, până am adormit. Eu sus, în pod, el jos, în camera lui, despărţiţi doar de o trapă şi incă o sută de alte lucruri.

Dimineaţa am avut grijă să mă trezesc devreme, am tras trapa şi am coborât din pod în vârful degetelor. Înapoi pe scară, înapoi prin curtea udă de rouă, înapoi acasă. Înainte să plec i-am şoptit celui de jos: “Pe mâine seară, iubite”.

Scriitorul

Aşa arăta camera până să mă închidă în ea. Aşa am văzut-o prima dată, când au deschis uşa în faţa mea şi mi-au spus „Aceasta va fi camera dumneavoastră până vă veţi face bine“. Ce prostie. Adică “aceasta va fi camera dumneavoastră până vom fi în stare să înţelegem că lumea asta nu e aşa cum o vedem noi”. Niciodată probabil, adică întotdeauna pentru mine.
Pereţi albi, trişti, fără nicio poveste. Patul alb şi noptiera albă păreau că se afundă în albul pereţilor şi contururile se estompau. Văzută din prag, camera era doar un pătrat desenat de un pix albastru pe o coală de hârtie din caietul unei tinere ce visează să scrie. Ea căuta să umple pătratul cu ceva, eu căutam să-mi umplu camera cu ceva. De îndată ce uşa s-a inchis şi am auzit declicul cheii, m-am aşezat pe pat şi am început să scriu povestea. Am scris-o zile intregi, poate săptămâni, cuvintele curgeau şi în mintea mea se aşezau toate cuminţi pe rânduri nesfârşite. Doctori, asistente, cunoscuţi, toţi intrau de mai multe ori pe zi în camera mea. Îi vedeam şi îi auzeam pe toţi ca prin vis. Uneori poate mi se adresau, uneori poate le răspundeam, nici eu nu mai ştiu.

După un timp, poate un secol, am pus ultimul punct. Am recitit rapid, printre rânduri, şi ce scrisesem mi se părea cea mai frumoasă poveste din istoria omenirii. Între timp, noptiera căpătase un contur cenuşiu ce începuse să o deosebească de pereţii albi. Am tras de un sertar, unde am găsit un creion cu cărbune. L-am luat şi, apropiindu-mă de un perete, am început să transcriu totul. După încă un secol, toţi pereţii erau scrişi cu povestea mea, patul si noptiera şi veioza şi un mic dulap prinseseră contur in cameră şi de pe hol începuseră să răzbată sunetele unui spital populat de doctori, asistente, bolnavi şi cunoscuţi ce se pregăteau să mă viziteze. Ultimul punct al povestirii l-am pus în colţul din dreapta al uşii, exact când aceasta se deschidea pentru a o lăsa să intre pe fiica mea, o fată care visează să scrie.