Îmi plac oamenii care îşi cheltuie banii pe cărţi. Am de-a face cu ei zilnic în librărie. Şi mai mult îmi plac cei cu pasiuni despre care nici nu ai crede că se scrie (atât). Au venit la mine persoane care şi-au comandat cărţi dintre cele mai interesante: paper quilling şi cum să croşetezi flori, cum să fii un gentleman, cum să pilotezi un aeroplan şi cum să rezişti tentaţiilor extraconjugale. Am aflat că există cel puţin trei cărţi diferite despre cum să-ţi îngrijeşti Schnautzer-ul şi cel puţin un ghid de sex anal pentru bărbaţi (de ambele sexe). Se scriu cărţi despre sensul vieţii şi despre cum să devii un bărbat musculos în doar câteva săptămâni.
M-am gândit la un experiment social, în care i-aş pune la un loc pe toţi clienţii fideli ai comenzilor de cărţi la noi. Primul lucru pe care l-aş face ar fi să le pun într-o cameră pe cele trei doamne care îşi cumpără colecţii întregi de romane scrise de Sandre Brown recent descoperite (vezi Mary Balogh sau Janet Chapman). Să se cunoască ele, doamnele astea, şi să discute în linişte despre autoarele şi romanele preferate, despre cum se identifică cu (sau trăiesc prin) personajele feminine ale cărţilor. Prevăd însă o vagă invidie a celorlalte două pe doamna Z., şi nu pentru că e o blonda simpatică, mereu pe tocuri şi cu maşină scumpă, ci pentru că deţine cu siguranţă recordul la romane siropoase; de Crăciun şi-a cumpărat 63 de astfel de cărţi, printre ele şi întreaga colecţie Highlander (“Charming the Highlander”, “Tempting the Highlander”, “Loving the Higlander”) şi colecţia “Lord” (trilogiile “The Forbidden Lord”, “The Pirate Lord” şi “The Dangerous Lord”). Doamnele C. şi S. sunt mai cumpătate. Ultima oară, doamna C. şi-a cumpărat doar trei cărţi, iar doamna S. m-a luat în zeflemea că vreau să o ţin în picioare încă 2 minute şi jumătate pentru a-i taia chitanţă pentru singurul volum comandat (30 lei).
Mă întreb dacă domnul F., cel care vrea să înveţe să se plimbe cu aeroplanul, ar avea ceva în comun cu mai sus-numita doamnă Z. S-ar plăcea cu siguranţă, el este un carismatic pe gustul multora, cu glumele lui absurdo-cvasi-comice (“Domnişoară, dacă nu-mi vine cartea săptămâna viitoare vin cu mascaţii peste dumneata! Şi oricum, reducere tot vreau!”). Dar, având în vedere verigheta de pe deget şi faptul că doamna Z. este şi ea destul de fermecătoare, nu aş vrea ca domnul F. să ajungă să îşi comande şi el “Every Man's Battle: Winning the War on Sexual Temptation One Victory at a Time”.
miercuri, 14 aprilie 2010
joi, 25 martie 2010
Gianny se întoarce! (şi e mai curios ca niciodat')
Era undeva pe un scaun din dreapta mea în ultimul metrou, pe care l-am luat la 23.30 de la Unirea. Nu era acelaşi Gianny care a descoperit cartea: acesta avea părul blond, câteva coşuri mari şi umflate răsfirate pe faţă şi ochii de un verde spălăcit. Dar avea tenişii argintii şi curiozitatea pe care numai un Gianny le poate avea.
În faţa lui s-a aşezat o fată drăguţă cu dreadlocks lungi şi blonde. Setea de cunoaştere şi de nou a lui Gianny nu l-a lăsat să stea pe locul lui decât un minut şi treizeci de secunde, după care a sărit ca ars din scaun şi, ca după o mişcare bruscă de şah, s-a aşezat lângă tânăra. Prinzând mişcarea cu coada ochiului, mi-am încordat auzul ca să mă distrez pe seama potenţialei conversaţii. Zgomotul făcut de metrou în timp ce parcurgea drumul dintre două staţii nu mi-a permis, însă, să aud tot ce au discutat. La oprirea în staţii am prins câteva frânturi, destul cât să realizez că şi asta a fost o lecţie esenţială pentru formarea gândirii lui Gianny ca membru al unei societăţi democratice, în care fiecare face ce vrea.
El stătea în poziţia aceea a lui Gianny când e în procesul descoperirii intelectuale şi sociale: pe jumătate întors către fată, cu glezna piciorului stâng pe coapsa celui drept, cu ochii mari pierduţi în şuvitele ei de păr răsucit într-un mod miraculos pentru el. Un Gianny curios, dezorientat, aproape intrigat. Întrebările curgeau, Gianny nu mai contenea cu exclamaţiile. “Fata, da cum ţi le-ai făcut?”, “Da dă ce ţi le-ai făcut, fata?”, “Da ai tăi ce zice fata?”. Apoi atenţia i s-a îndreptat spre mediul înconjurător şi alte detalii ale fiinţei pe care o analiza. Ce are în mână? La ce e studentă şi ce e cu desenele alea? De ce învaţă? Ocazional s-au iscat şi dezbateri filosofice cărora, însă, nu le-am prins esenţa din cauza zgomotului.
Am fost impresionată că fata s-a arătat foarte binevoitoare faţă de Gianny, i-a răspuns la toate întrebările, i-a pus şi ea intrebări la rândul ei (“A, deci eşti la liceu…Ce liceu?”) şi chiar au râs împreună. Se vede treaba că şi ea, ca şi mine, înţelege importanţa dezvoltării proceselor cognitive la Gianny şi caută să fie de folos în acest sens. Când a coborât la Dristor, fata şi-a luat la revedere iar el i-a strigat înainte să se închidă uşile “Da să ştii fata ca mie tot nu-mi place dă păru tău! Hăhăhă!”
Rămas singur şi debusolat, cu răspunsurile proaspăt primite învârtindu-i-se în cap şi negăsindu-şi locul în structura sa intelectuală neîncăpătoare, Gianny a început să bată un ritm sacadat cu palmele pe scaunul albastru de sub el, fluierând simultan. Surplusul de informaţie se consumă la Gianny într-un proces de creaţie muzicală. Dar ce face? Vine spre mine! Se aşează pe locul din dreapta mea şi simt o pereche de ochi mari şi curioşi devorându-mi profilul. Mă întreabă “Fata, ai un ceas?” Era doisprezece fără douăzeci. Mă ridic şi mă duc spre uşă, oricum urmează să cobor. Un Gianny părăsit işi întinde picioarele lungi în blugii decoloraţi pe scaunul pe care stătusem eu înainte.
Off, Gianny, Gianny, nebunule, setea ta de cunoaştere e de nestăvilit în seara asta, nu-i aşa?
În faţa lui s-a aşezat o fată drăguţă cu dreadlocks lungi şi blonde. Setea de cunoaştere şi de nou a lui Gianny nu l-a lăsat să stea pe locul lui decât un minut şi treizeci de secunde, după care a sărit ca ars din scaun şi, ca după o mişcare bruscă de şah, s-a aşezat lângă tânăra. Prinzând mişcarea cu coada ochiului, mi-am încordat auzul ca să mă distrez pe seama potenţialei conversaţii. Zgomotul făcut de metrou în timp ce parcurgea drumul dintre două staţii nu mi-a permis, însă, să aud tot ce au discutat. La oprirea în staţii am prins câteva frânturi, destul cât să realizez că şi asta a fost o lecţie esenţială pentru formarea gândirii lui Gianny ca membru al unei societăţi democratice, în care fiecare face ce vrea.
El stătea în poziţia aceea a lui Gianny când e în procesul descoperirii intelectuale şi sociale: pe jumătate întors către fată, cu glezna piciorului stâng pe coapsa celui drept, cu ochii mari pierduţi în şuvitele ei de păr răsucit într-un mod miraculos pentru el. Un Gianny curios, dezorientat, aproape intrigat. Întrebările curgeau, Gianny nu mai contenea cu exclamaţiile. “Fata, da cum ţi le-ai făcut?”, “Da dă ce ţi le-ai făcut, fata?”, “Da ai tăi ce zice fata?”. Apoi atenţia i s-a îndreptat spre mediul înconjurător şi alte detalii ale fiinţei pe care o analiza. Ce are în mână? La ce e studentă şi ce e cu desenele alea? De ce învaţă? Ocazional s-au iscat şi dezbateri filosofice cărora, însă, nu le-am prins esenţa din cauza zgomotului.
Am fost impresionată că fata s-a arătat foarte binevoitoare faţă de Gianny, i-a răspuns la toate întrebările, i-a pus şi ea intrebări la rândul ei (“A, deci eşti la liceu…Ce liceu?”) şi chiar au râs împreună. Se vede treaba că şi ea, ca şi mine, înţelege importanţa dezvoltării proceselor cognitive la Gianny şi caută să fie de folos în acest sens. Când a coborât la Dristor, fata şi-a luat la revedere iar el i-a strigat înainte să se închidă uşile “Da să ştii fata ca mie tot nu-mi place dă păru tău! Hăhăhă!”
Rămas singur şi debusolat, cu răspunsurile proaspăt primite învârtindu-i-se în cap şi negăsindu-şi locul în structura sa intelectuală neîncăpătoare, Gianny a început să bată un ritm sacadat cu palmele pe scaunul albastru de sub el, fluierând simultan. Surplusul de informaţie se consumă la Gianny într-un proces de creaţie muzicală. Dar ce face? Vine spre mine! Se aşează pe locul din dreapta mea şi simt o pereche de ochi mari şi curioşi devorându-mi profilul. Mă întreabă “Fata, ai un ceas?” Era doisprezece fără douăzeci. Mă ridic şi mă duc spre uşă, oricum urmează să cobor. Un Gianny părăsit işi întinde picioarele lungi în blugii decoloraţi pe scaunul pe care stătusem eu înainte.
Off, Gianny, Gianny, nebunule, setea ta de cunoaştere e de nestăvilit în seara asta, nu-i aşa?
miercuri, 3 martie 2010
O, ce viaţă palpitantă!
O maşină albă opreşte cu un sunet ascuţit de frâne la un metru de staţia de autobuz. Din ea răsună versurile “Cine e iubirea mea? Cine e inima mea?” Înăuntru doi băieţi cu şapcă; cel din stânga bate ritmul rapid pe volan. Amândoi işi lasă geamurile în jos pentru a observa mai bine ce se întâmplă afară. Înspre ei, grăbită, vorbind la telefon şi gesticulând nervos, vine Pisi. O victimă perfectă în plasa vrăjelii acestor bă-eţi super şmecheri. Cuvintele de laudă curg, adjectivele zboară, fluierăturile se contopesc cu şuieratul vântului de primăvară. Pisi trece pe lângă maşină fără să-i vadă şi fără să-i audă. Telefonul ţinut lângă ureche de mâinile dotate cu unghii ascuţite, argintii, pare o sursă atotacaparatoare pentru Pisi, care merge uitându-se în gol şi ascultând absorbită ce i se spune la ureche.
În staţie se opreşte, se lipeşte de un panou publicitar, zgârie pământul cu vârful ascuţit al pantofului cu toc şi spune, tare, astfel încât vocea îi răsună în toată staţia:
- Hai fată! Serios? Da fată, a venit şi la noi şi al meu voia să-şi ia dă la iel un costum Armani fată. Da’ nu i-a plăcut. Şi-a luat un tricou alb şi o pereche dă pantaloni dă trening. Da.
Observând privirile încruntate ale celor din staţie, ce fură întrerupţi din propriile lor meditaţii de această voce aproape masculină, Pisi se întoarce cu spatele la ei şi cu faţa spre panoul publicitar, pe care îl mângâie cu un deget arătător împodobit cu două inele masive de aur.- Ce fată? Da fată, ştiu că l-a arestat. Şi p-ăla mic al lu Grasu? Hai fată ce naşpa. Da, că mie mi-a zis Gicu să stau în casă să nu merg după el că are nişte treburi în oraş şi de, nu m-am dus...e bărbat, ştie el ce face. Da fă, şi (coboară vocea) s-a întors acasă bătut aproape să plângă, uite mami ce mi-a făcut, uite! făcea. Să fiu a naibii dacă nu-i bat io când îi mai văd fă, am jurat pă ce-am io mai scump, pă mămicuţa mea mă jur! (îşi înghite o lacrimă, continuă cu voce tare). Da fată, şi la noi a venit poliţia la uşă da Gicu mi-a zis să nu le deschid şi ăia a plecat...(râde) Ce proşti e fă!
Autobuzul se opreşte în staţie. Pisi se grăbeşte să se urce înainte ca ceilalţi să coboare, cineva înjură, Pisi înjură si ea.
- Nimic fată, e moşii ăştia dă să împing în tine fată, nişte disperaţi. Ia zi, la bairam la Giani cum a fost, cică şi acolo au venit mascaţii...(râde)
Bă-eţii din maşină dau muzica mai tare şi cântă cât îi ţin plămânii, cu vocea răguşită ce se cere în astfel de melodii: „Cine e inima meaaa...”
joi, 28 ianuarie 2010
Şoc, ia uitaţi câte pericole îi pasc pe români!
Mă întorc la cestiuni despre Românica. Am zis să n-o mai critic, săraca, pentru că (după cum spunea profu’ de statistică) “face tot ce poate” (şi în fine, atâta poate). Dar cum în ultimele seri petrecute acasă cu învăţatul am tot auzit ştirile ProTV, m-am gândit: românul se expune zilnic la zeci de pericole de care uneori nici nu e conştient , dar care l-ar putea aduce oricând la ştiri, cu introducerea “şocant, un român a murit azi-noapte pentru că…”. Iată câteva dintre acestea (sau cum ar spune ştirile: “Români, feriţi-vă de aceste pericole!”):
- înghesuiala. Cea din supermarketurile “luate cu asalt” de sărbători, cea din transporturile în comun (inclusiv cursele pe viaţă şi pe moarte pentru obţinerea unui loc pe scaun), cele de la biserici la sosirea moaştelor vreunui sfânt sau la orice manifestare la care plueşte în aer şansa babană de a-ţi pune pile la ăl de sus. La noi, la înghesuială, expresia “a fi călcat în picioare” ajunge sensul cel mai propriu cu putinţă.
- frigul. Atenţie, în această ţară se MOARE de frig, la propriu. Ştirile de la ora 5: “Frigul face din ce în ce mai multe victime în România. Un bărbat a murit azi-noapte îngheţat, pentru că a venit beat acasă şi a adormit fără să dea drumul la căldură şi lăsând uşa casei deschisă”. Şi cică natura e nesăbuită. Ceea ce mă aduce la următorul punct:
- prostia. Dacă ar exista o afecţiune mortală cauzată de prostie, poporul român ar avea o uriaşă rată a mortalităţii; practic, ar fi primul pericol trecut în lista asta, şi cu cel mai mare potenţial de a extermina românii. Dar pentru că la noi prostia nu te face decât şi mai sănătos, şi te ajută chiar să-ţi meargă din ce în ce mai bine, nu este o cauză validă.
Acestea ar fi motive generale. Să vedem acum şi potenţiale pericole mortale ale diverselor categorii.
- tinerii. O mare parte din ei ar fi exterminaţi dacă toţi cei la care au datorii prin Spania şi Italia, în urma afacerilor la negru, s-ar hotărî simultan să-i execute pentru neplată (şi asta s-ar întinde şi la alte categorii, dacă hotărârea ar cuprinde şi executarea altor membri ai familiei).
- bătrânii. În mod clar, cu precădere primul punct al listei generale şi anume, înghesuiala din mijloacele de transport, de la biserici, dar şi cea de la casa de pensii şi din pieţe.
- piţipoancele/manelistele/haladitele. Silicoanele, tocurile cui, căzăturile de pe cuburile din banbu şi accidentele la bară, substanţele toxice din decolorantul de păr şi cele produse prin oxidarea lanţurilor groase din metal aurit, bătăile pe care le primesc de la cocalari/manelişti/haladiţi
- funcţionarii publici (aici intră şi secretarele în genere, tipele de la casele de abonamente Metrorex şi RATB, tipii şi tipele de la xeroxurile din Politehnică). Cel mai mare pericol pentru aceşti oameni este cel al sinuciderii din cauza frustrărilor sau înecarea fatală în propriul lor venin.
Şi ne mai mirăm că suntem cei mai pesimişti din Europa.
- înghesuiala. Cea din supermarketurile “luate cu asalt” de sărbători, cea din transporturile în comun (inclusiv cursele pe viaţă şi pe moarte pentru obţinerea unui loc pe scaun), cele de la biserici la sosirea moaştelor vreunui sfânt sau la orice manifestare la care plueşte în aer şansa babană de a-ţi pune pile la ăl de sus. La noi, la înghesuială, expresia “a fi călcat în picioare” ajunge sensul cel mai propriu cu putinţă.
- frigul. Atenţie, în această ţară se MOARE de frig, la propriu. Ştirile de la ora 5: “Frigul face din ce în ce mai multe victime în România. Un bărbat a murit azi-noapte îngheţat, pentru că a venit beat acasă şi a adormit fără să dea drumul la căldură şi lăsând uşa casei deschisă”. Şi cică natura e nesăbuită. Ceea ce mă aduce la următorul punct:
- prostia. Dacă ar exista o afecţiune mortală cauzată de prostie, poporul român ar avea o uriaşă rată a mortalităţii; practic, ar fi primul pericol trecut în lista asta, şi cu cel mai mare potenţial de a extermina românii. Dar pentru că la noi prostia nu te face decât şi mai sănătos, şi te ajută chiar să-ţi meargă din ce în ce mai bine, nu este o cauză validă.
Acestea ar fi motive generale. Să vedem acum şi potenţiale pericole mortale ale diverselor categorii.
- tinerii. O mare parte din ei ar fi exterminaţi dacă toţi cei la care au datorii prin Spania şi Italia, în urma afacerilor la negru, s-ar hotărî simultan să-i execute pentru neplată (şi asta s-ar întinde şi la alte categorii, dacă hotărârea ar cuprinde şi executarea altor membri ai familiei).
- bătrânii. În mod clar, cu precădere primul punct al listei generale şi anume, înghesuiala din mijloacele de transport, de la biserici, dar şi cea de la casa de pensii şi din pieţe.
- piţipoancele/manelistele/haladitele. Silicoanele, tocurile cui, căzăturile de pe cuburile din banbu şi accidentele la bară, substanţele toxice din decolorantul de păr şi cele produse prin oxidarea lanţurilor groase din metal aurit, bătăile pe care le primesc de la cocalari/manelişti/haladiţi
- funcţionarii publici (aici intră şi secretarele în genere, tipele de la casele de abonamente Metrorex şi RATB, tipii şi tipele de la xeroxurile din Politehnică). Cel mai mare pericol pentru aceşti oameni este cel al sinuciderii din cauza frustrărilor sau înecarea fatală în propriul lor venin.
Şi ne mai mirăm că suntem cei mai pesimişti din Europa.
joi, 14 ianuarie 2010
Ultima fitză pe 2010!
Am dat search pe hi5 după “pisi”. În caz că vă minunaţi, aflaţi că lucrez într-o librărie aşa că nu prea am clienţi şi am deci timp de tot felul de experimente şi dubioşenii. Search după “pisi” deci. Dacă aţi aproxima numărul persoanelor pe care l-am găsit, al căror nick include acest cuvânt, cam de ce ordin ar fi? Sute? O mie şi? Ei bine, este fix 3423. Există deci peste 3000 de pisi în ţara asta, tineretul feminin felin e la putere! Dintre cele mai exotice: “pisi dezblănit”, “pisi punkista”, “ღFASHIONboyღ ♥ﻉ√٥ﺎ ♥ pisi” (a se citi feşăn boi pisi, a se remarca genul incert, având în vedere mai ales că poza de profil e cu o ea şi un el, uau m-am prins după 15 minute de la terminarea acestui text că acolo scrie „love”), „pisi sexy şi rău”, „gemenele pisi pisi”. Dintre cele mai des întâlnite „pisi ta”, „pisi dulce”, „pisi pisi”, „pisi ...(numele ei)”.
Cu toate acestea există o căutare care a returnat de 2,5 ori mai multe rezultate! „Dulcik” – nici mai mult nici mai puţin de 8414! Fetele cu acest nick, însă, sunt spirite artistice şi aleg rimele – „pisik dulcik”, „monik dulcik”, „dulcik frumuşik”, precum diminutive ale numelor lor construite astfel încât să rimeze cu dulcik –dar câtă inteligenţă!-: „larisik dulcik”, „laurik dulcik”, „madik dulcik”. Mă roade un pic ciuda când mă gândesc că eu nu mi-aş putea formula un astfel de diminutiv. „Marik dulcik” parcă nu sună bine. „Mariuk dulcik” e prea copilăros, nu e secsi şi nu e de pisi. Dammit. Tot la această căutare, deşi nu are cuvântul cheie în nick, am găsit-o pe „Lªμ ™ x”, care m-a intrigat puţin pentru că n-am reuşit să descifrez numele ăsta deloc. După „L la puterea a miu trade mark x”, si alte chestii politehniste de genul „transformata LaPlace la puterea a a lui miu la puterea TM ori x” (ceea ce nici nu prea are semnificaţie matematică dar deh), m-am gândit la lucruri mai normale, de genul „Lau trade mark (evident, pentru că ea este unică)” dar ce-i cu x-ul? Aşa că dacă descifraţi cum se citeşte nickul fetei luminaţi-mă.
Inspirată de „dulcik”, am încercat „scumpik”- 8072 rezultate. Apoi „prinţesa”- 4324. Aş vrea să spun că „şmechera” m-a dezamăgit cu cele doar 1250 de fete purtătoare de acest nick şi „jmekera” şi mai tare – doar 83! Şi eu care credeam că e mai cul să scrii cu „j” şi „k”. Nici „fitza” nu m-a impresionat, un număr modest de doar 880 de haifaiviste poartă acest nick. Premiul 1 pentru originalitate aici, însă: „eu sunt fitza fitzelor”, „FiTzA MiKa Ce EsTy AlyNuShH” (pe voi nu vă dor ochii când citiţi literămareliterămicăliterămare?), „FiTza•• HaLaDyTA ••PusToaika ••Smekerita” (aţi notat domnilor academicieni da? a se trece în DEX noile adjective „haladit, -ă”* şi „şmecherit, -ă”**) şi, my personal favourite, „♥Fata♥De♥Vis♥Crescuta♥La♥Paris Ultima fitza” (care a urmat cursuri la Sorbona, bineînţeles).
„Ultima fitză pe 2009 (sau 2010)” însă, 0 results. Ce trist. Acum consider că mi-am pierdut destul timp cu prostii şi am readus echilibrul în supraconcentraţia neuronală dobândită în ultima săptămână de proiecte şi colocvii la foc iute. Dacă mai văd şi o emisiune proastă, mi se relaxează reţelele neuronale destul încât să mă apuc iar de învăţat.
*care a fost haladit, înnobilat cu haladeală
** care a fost şmecherit, care a dobândit titlul de şmecher
Cu toate acestea există o căutare care a returnat de 2,5 ori mai multe rezultate! „Dulcik” – nici mai mult nici mai puţin de 8414! Fetele cu acest nick, însă, sunt spirite artistice şi aleg rimele – „pisik dulcik”, „monik dulcik”, „dulcik frumuşik”, precum diminutive ale numelor lor construite astfel încât să rimeze cu dulcik –dar câtă inteligenţă!-: „larisik dulcik”, „laurik dulcik”, „madik dulcik”. Mă roade un pic ciuda când mă gândesc că eu nu mi-aş putea formula un astfel de diminutiv. „Marik dulcik” parcă nu sună bine. „Mariuk dulcik” e prea copilăros, nu e secsi şi nu e de pisi. Dammit. Tot la această căutare, deşi nu are cuvântul cheie în nick, am găsit-o pe „Lªμ ™ x”, care m-a intrigat puţin pentru că n-am reuşit să descifrez numele ăsta deloc. După „L la puterea a miu trade mark x”, si alte chestii politehniste de genul „transformata LaPlace la puterea a a lui miu la puterea TM ori x” (ceea ce nici nu prea are semnificaţie matematică dar deh), m-am gândit la lucruri mai normale, de genul „Lau trade mark (evident, pentru că ea este unică)” dar ce-i cu x-ul? Aşa că dacă descifraţi cum se citeşte nickul fetei luminaţi-mă.
Inspirată de „dulcik”, am încercat „scumpik”- 8072 rezultate. Apoi „prinţesa”- 4324. Aş vrea să spun că „şmechera” m-a dezamăgit cu cele doar 1250 de fete purtătoare de acest nick şi „jmekera” şi mai tare – doar 83! Şi eu care credeam că e mai cul să scrii cu „j” şi „k”. Nici „fitza” nu m-a impresionat, un număr modest de doar 880 de haifaiviste poartă acest nick. Premiul 1 pentru originalitate aici, însă: „eu sunt fitza fitzelor”, „FiTzA MiKa Ce EsTy AlyNuShH” (pe voi nu vă dor ochii când citiţi literămareliterămicăliterămare?), „FiTza•• HaLaDyTA ••PusToaika ••Smekerita” (aţi notat domnilor academicieni da? a se trece în DEX noile adjective „haladit, -ă”* şi „şmecherit, -ă”**) şi, my personal favourite, „♥Fata♥De♥Vis♥Crescuta♥La♥Paris Ultima fitza” (care a urmat cursuri la Sorbona, bineînţeles).
„Ultima fitză pe 2009 (sau 2010)” însă, 0 results. Ce trist. Acum consider că mi-am pierdut destul timp cu prostii şi am readus echilibrul în supraconcentraţia neuronală dobândită în ultima săptămână de proiecte şi colocvii la foc iute. Dacă mai văd şi o emisiune proastă, mi se relaxează reţelele neuronale destul încât să mă apuc iar de învăţat.
*care a fost haladit, înnobilat cu haladeală
** care a fost şmecherit, care a dobândit titlul de şmecher
vineri, 11 decembrie 2009
De ce?!
Ca să nu-mi amorţească mintea, îmi place s-o lucrez. Work out pentru minte. Prin urmare, cât e ziulica de lungă, atunci când nu proiectez piese ce se vor obţine prin frezare pe maşina ISEL cu freză de 6, şi atunci când nu fac nici facturi (numele/titlu carte şi isbn/ preţul cu şi fără TVA-ul de 9%), mă întreb:
- De ce oamenilor le place să înceapă a se pregăti de Crăciun cu mai bine de o lună înainte? Ce bucurie mai au atunci când vine Crăciunul pe bune?
- De ce colindele sunt aşa leşinate? N-ar trebui să fie vesele? Crăciunul e totuşi de bine, se sărbătoreşte nu se jeleşte.
- Ce demoni le îndeamnă pe unele fete să poarte adidaşi albi de Obor, geacă sport, geantă de lac şi unghii foarte lungi roz?
- Când vor învăţa locuitorii acestui oraş să staţioneze pe partea dreaptă a scării rulante de la metrou?
- Ce raţiuni au oamenii de a aştepta metroul dincolo de linia galbenă de pe peron? Din acest motiv, atunci când metroul intră în staţie, conductorul se simte obligat să claxoneze pentru a-i determina să păşească înapoi (da, metrourile au claxoane!)
- De ce fata cea mai vulgară, cea mai blondă şi cu cerceii cei mai mari vorbeşte cel mai tare?
- De ce, în mod paradoxal, pitzipoancele vopsite brunet mi se par chiar mai vulgare decât cele vopsite blond?
- Întrebarea clasică, de ce toate secretarele sunt scârboase? (Şi de ce această întrebare este clasică?)
- De ce eşti mai jmeker dacă ai maşină jmekeră şi mobil jmeker cu pietre Swarowski? How does that make you a better person?
- De ce sunt atâţia oameni nebuni pe stradă? (Femei în vârstă machiate şi îmbrăcate seducător; femei serioase, îmbrăcate decent, care te opresc în mod firesc pentru o întrebare şi de fapt aceea este “Aveţi un leu vă rog?”; idem pentru bărbaţi serioşi, dar adaugă o servietă şi o înjurătură zdravănă în cazul în care răspunsul tău este negativ; tineri care cântă în tramvai şi urlă cât îi ţin plamânii “săriţi, mă omoară!” atunci când controlorii RATB vor să-i dea jos; bătrâne care, în tramvai, vorbesc singure, expunându-şi diverse gânduri şi raţiuni; idem pentru bărbaţi, dar adaugă ceartă şi urlete revoltate)
- De ce o groază de oameni dau o groază de bani pe lucruri groaznic de urâte?
- Ce temeri lăuntrice le determină pe unele femei să citească micuţe cărţi de rugăciuni în tramvai? Mai grav, de ce citesc şi unele fete tinere aceste cărţulii?
- De ce este ruşinos să nu votezi, atunci când de fapt n-ai nicio alegere de făcut, ci trebuie doar să alegi între două rele?
- Cum se face că pentru unele categorii sociale este lucru demn de laudă să nu fi citit o carte în viaţa ta?
- De ce întotdeauna în holurile de bloc miroase a tocană?
- Cum poate exista o telenovelă al cărei titlu s-a tradus "Fără sâni nu există Paradis?"
Mai am. Poate voi reveni cu partea a doua (stay tuned). Până atunci, primesc cu bucurie orice răspuns (cvasi-)plauzibil la cele de mai sus.
- De ce oamenilor le place să înceapă a se pregăti de Crăciun cu mai bine de o lună înainte? Ce bucurie mai au atunci când vine Crăciunul pe bune?
- De ce colindele sunt aşa leşinate? N-ar trebui să fie vesele? Crăciunul e totuşi de bine, se sărbătoreşte nu se jeleşte.
- Ce demoni le îndeamnă pe unele fete să poarte adidaşi albi de Obor, geacă sport, geantă de lac şi unghii foarte lungi roz?
- Când vor învăţa locuitorii acestui oraş să staţioneze pe partea dreaptă a scării rulante de la metrou?
- Ce raţiuni au oamenii de a aştepta metroul dincolo de linia galbenă de pe peron? Din acest motiv, atunci când metroul intră în staţie, conductorul se simte obligat să claxoneze pentru a-i determina să păşească înapoi (da, metrourile au claxoane!)
- De ce fata cea mai vulgară, cea mai blondă şi cu cerceii cei mai mari vorbeşte cel mai tare?
- De ce, în mod paradoxal, pitzipoancele vopsite brunet mi se par chiar mai vulgare decât cele vopsite blond?
- Întrebarea clasică, de ce toate secretarele sunt scârboase? (Şi de ce această întrebare este clasică?)
- De ce eşti mai jmeker dacă ai maşină jmekeră şi mobil jmeker cu pietre Swarowski? How does that make you a better person?
- De ce sunt atâţia oameni nebuni pe stradă? (Femei în vârstă machiate şi îmbrăcate seducător; femei serioase, îmbrăcate decent, care te opresc în mod firesc pentru o întrebare şi de fapt aceea este “Aveţi un leu vă rog?”; idem pentru bărbaţi serioşi, dar adaugă o servietă şi o înjurătură zdravănă în cazul în care răspunsul tău este negativ; tineri care cântă în tramvai şi urlă cât îi ţin plamânii “săriţi, mă omoară!” atunci când controlorii RATB vor să-i dea jos; bătrâne care, în tramvai, vorbesc singure, expunându-şi diverse gânduri şi raţiuni; idem pentru bărbaţi, dar adaugă ceartă şi urlete revoltate)
- De ce o groază de oameni dau o groază de bani pe lucruri groaznic de urâte?
- Ce temeri lăuntrice le determină pe unele femei să citească micuţe cărţi de rugăciuni în tramvai? Mai grav, de ce citesc şi unele fete tinere aceste cărţulii?
- De ce este ruşinos să nu votezi, atunci când de fapt n-ai nicio alegere de făcut, ci trebuie doar să alegi între două rele?
- Cum se face că pentru unele categorii sociale este lucru demn de laudă să nu fi citit o carte în viaţa ta?
- De ce întotdeauna în holurile de bloc miroase a tocană?
- Cum poate exista o telenovelă al cărei titlu s-a tradus "Fără sâni nu există Paradis?"
Mai am. Poate voi reveni cu partea a doua (stay tuned). Până atunci, primesc cu bucurie orice răspuns (cvasi-)plauzibil la cele de mai sus.
duminică, 6 decembrie 2009
Se la vi!
- Vă salut cu respect nea Puiu! Ce mai faci dom’le, nu te mai văzui de nuş când!
- Ooo să trăieşti domnu inginer! Uite ce să fac dom’le, la piaţă colea la Miniş.
- Plin autobuzu ăsta nene.
- Păi de, merge lumea la cumpărături. Ca sâmbata, ce să-i faci…Şi şoferu ăsta…Alo domnu, unde-ai învăţat să conduci? Parcă cară cartofi măi nene..
- Ia zi domne, cu cine votăm?
- Păi domnu inginer, io nu mai cred în ăştia domne. Ne minte de-atâţia ani, mama lor dă hoţi şi dă dă…nişte hoţi domne! Toţi să fure, să-şi bage ei în buzunar, da unu n-ar face ceva pentru ţărişoara asta. Aşa dă supărat sunt…da’ nu mai zic de Ionel, doctoru. Îl ştii, ăla dă stă în L9 vizavi de băcănie…eee, hai domnule, ăla de avea căţelu de se plimba cu el în fiecare zi, javra aia neagra lua-o-ar dracii că a sărit pă nepoată-mea anu trecut. Aşa domne, şi Ionel ăsta e aşa dă supărat pă politica asta…că noi vorbim aşa în fiecare zi că se duce nevastă-mea pă la madam Popescu, mai stă şi ele de vorbă, se uită la nuş ce telenovelă, de, ca femeile…Şi noi bărbaţii stăm de vorbă, la un păhărel…doooomnule, ce ţuiculiţă face nea ăsta la el la ţară, acia aproape în Dâmboviţa! Mi-a dat şi mie o litră odată de-a pus-o nevastă-mea în debara la păstrare da io stăteam ce stăteam, mai trăgeam o duşcă…într-o săptămână s-a dus ştii cum? Uite-aşaaa! Aşa, şi vorbeam cu nea Ionel, în fiecare zi dă-i cu ţuiculiţă, dă-i cu politică, că ăştia e mincinoşi, că nu face nimica, că era mai bine pe vremea lu nea Nicu. Şi io mă supăr mă astea, da ce să-i faci domne, asta-i viaţa, cu bune cu rele…mă dă p-ăsta îl vedeam că se enervează, că face ca toate alea, îi ziceam “Stai dom’ne liniştit că te îmbolnăveşti, ai totuşi o vârstă”. Să tot aiba vreo 72-73…El nu, că hoţii că alea, da zilnic domnule, dă mă şi săturasem; io să schimb subiectu, pă fotbal, pă ce mai e la piaţă, el îi dădea înainte cu politica. Am mai rărit şi io vizitele la el, ba că am treabă, ba că stau cu nepoţica, nevastă-mea i-a zis şi ea lu madam aia că vezi Doamne face curăţenie acu de sărbători, că una alta…Şi ce crezi domnule? Aflu acu câteva zile că nea Ionel fuse în spital; mi-a zis Popescu administratoru când mă dusei ieri să plătesc întreţinerea…o groază de bani domnule, nici nu ştiu cum ne mai ajungem cu toate cheltuielile că toate parcă se scumpesc din ce în ce, numai pensiile rămân la fel. De când ne tot promit că ne măresc că nuştu ce…Aiurea. Da domle, şi nea ăsta fuse în spital. Mă gândeam io că o să facă preinfart sau infart la cât se agita. Cică s-a dus la spital şi i-au găsit tensiunea douăşdoi cu nuştu cât domne. Dacă era douăzeci, hai douăzeci cu nouă, mai era cum mai era. Da la douăşdoi nu ştiu cât mai are. L-au lăsat acasă, i-au dat pastile, uite nici nu ştiu dacă i-au dat măcar compensate, da iţi dai seama dom’le, o groază dă bani. Eu ştiam că o să se îmbolnavească, eu zic că are scleroză în plăci că mai vorbea şi aiurea uneori dă se speria nevastă-sa, sau chiar Alţhaimăr d-ăla…Vai dă capu lui. Eu îl tot văd că se plimbă cu câinele, îi dau bună ziua da nu mai stau la discuţii că iară o dă pă politică şi face vreun atac ceva; bună ziua şi gata, trec mai departe. Da mă mir că în fiecare zi e cu câinele afară şi nu zici că e bolnav…scleroza asta în plăci, sau infartu ăsta aşa e: eşti bine mersi şi deodată haţ! Te loveşte când nu te-aştepţi. Cum a zis şi Şeicspir ăla: “Ai şapte vieţi, da la un moment dat gata, ajunge! Se la vi!” Hai domnule că tre să cobor, mi-a părut bine, sănătate! Păi ce faci domnişoară, dă-ţi domne jos sacu ăla din spate că loveşti lumea! Acu ce faci, cobori sau stai aicea în uşa? Eeei comedie.
- Ooo să trăieşti domnu inginer! Uite ce să fac dom’le, la piaţă colea la Miniş.
- Plin autobuzu ăsta nene.
- Păi de, merge lumea la cumpărături. Ca sâmbata, ce să-i faci…Şi şoferu ăsta…Alo domnu, unde-ai învăţat să conduci? Parcă cară cartofi măi nene..
- Ia zi domne, cu cine votăm?
- Păi domnu inginer, io nu mai cred în ăştia domne. Ne minte de-atâţia ani, mama lor dă hoţi şi dă dă…nişte hoţi domne! Toţi să fure, să-şi bage ei în buzunar, da unu n-ar face ceva pentru ţărişoara asta. Aşa dă supărat sunt…da’ nu mai zic de Ionel, doctoru. Îl ştii, ăla dă stă în L9 vizavi de băcănie…eee, hai domnule, ăla de avea căţelu de se plimba cu el în fiecare zi, javra aia neagra lua-o-ar dracii că a sărit pă nepoată-mea anu trecut. Aşa domne, şi Ionel ăsta e aşa dă supărat pă politica asta…că noi vorbim aşa în fiecare zi că se duce nevastă-mea pă la madam Popescu, mai stă şi ele de vorbă, se uită la nuş ce telenovelă, de, ca femeile…Şi noi bărbaţii stăm de vorbă, la un păhărel…doooomnule, ce ţuiculiţă face nea ăsta la el la ţară, acia aproape în Dâmboviţa! Mi-a dat şi mie o litră odată de-a pus-o nevastă-mea în debara la păstrare da io stăteam ce stăteam, mai trăgeam o duşcă…într-o săptămână s-a dus ştii cum? Uite-aşaaa! Aşa, şi vorbeam cu nea Ionel, în fiecare zi dă-i cu ţuiculiţă, dă-i cu politică, că ăştia e mincinoşi, că nu face nimica, că era mai bine pe vremea lu nea Nicu. Şi io mă supăr mă astea, da ce să-i faci domne, asta-i viaţa, cu bune cu rele…mă dă p-ăsta îl vedeam că se enervează, că face ca toate alea, îi ziceam “Stai dom’ne liniştit că te îmbolnăveşti, ai totuşi o vârstă”. Să tot aiba vreo 72-73…El nu, că hoţii că alea, da zilnic domnule, dă mă şi săturasem; io să schimb subiectu, pă fotbal, pă ce mai e la piaţă, el îi dădea înainte cu politica. Am mai rărit şi io vizitele la el, ba că am treabă, ba că stau cu nepoţica, nevastă-mea i-a zis şi ea lu madam aia că vezi Doamne face curăţenie acu de sărbători, că una alta…Şi ce crezi domnule? Aflu acu câteva zile că nea Ionel fuse în spital; mi-a zis Popescu administratoru când mă dusei ieri să plătesc întreţinerea…o groază de bani domnule, nici nu ştiu cum ne mai ajungem cu toate cheltuielile că toate parcă se scumpesc din ce în ce, numai pensiile rămân la fel. De când ne tot promit că ne măresc că nuştu ce…Aiurea. Da domle, şi nea ăsta fuse în spital. Mă gândeam io că o să facă preinfart sau infart la cât se agita. Cică s-a dus la spital şi i-au găsit tensiunea douăşdoi cu nuştu cât domne. Dacă era douăzeci, hai douăzeci cu nouă, mai era cum mai era. Da la douăşdoi nu ştiu cât mai are. L-au lăsat acasă, i-au dat pastile, uite nici nu ştiu dacă i-au dat măcar compensate, da iţi dai seama dom’le, o groază dă bani. Eu ştiam că o să se îmbolnavească, eu zic că are scleroză în plăci că mai vorbea şi aiurea uneori dă se speria nevastă-sa, sau chiar Alţhaimăr d-ăla…Vai dă capu lui. Eu îl tot văd că se plimbă cu câinele, îi dau bună ziua da nu mai stau la discuţii că iară o dă pă politică şi face vreun atac ceva; bună ziua şi gata, trec mai departe. Da mă mir că în fiecare zi e cu câinele afară şi nu zici că e bolnav…scleroza asta în plăci, sau infartu ăsta aşa e: eşti bine mersi şi deodată haţ! Te loveşte când nu te-aştepţi. Cum a zis şi Şeicspir ăla: “Ai şapte vieţi, da la un moment dat gata, ajunge! Se la vi!” Hai domnule că tre să cobor, mi-a părut bine, sănătate! Păi ce faci domnişoară, dă-ţi domne jos sacu ăla din spate că loveşti lumea! Acu ce faci, cobori sau stai aicea în uşa? Eeei comedie.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)